© Vatican Media

Recitind "Evangelii gaudium" / 6

Patru principii pentru convieţuirea socială

Timpul este superior spaţiului, unitatea prevalează asupra conflictului, realitatea este mai importantă decât ideea, întregul este superior părţii. Pentru Papa Francisc acestea sunt cele "patru principii care orientează în mod specific dezvoltarea convieţuirii sociale şi construirea unui popor în care diferenţele să se armonizeze în cadrul unui proiect comun" (221). Deja intuite şi aprofundate încă din anii '70, când era provincial al iezuiţilor în Argentina, aceste principii - care "derivă din marile postulate ale Doctrinei Sociale ale Bisericii" - au devenit punctele fundamentale ale pontificatului lui Bergoglio. Şi nu întâmplător ocupă o parte centrală a celui de-al patrulea capitol din "Evangelii gaudium", dedicat întocmai "dimensiunii sociale a evanghelizării". În aceste pagini pontiful aminteşte îndeosebi necesitatea de a fi "docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului" (187) şi relansează angajarea solidarităţii înţelese ca "decizia de a restitui săracului ceea ce îi corespunde" (189). Pentru că, explică el, "opţiunea pentru săraci este o categorie teologică" (198) care trebuie să interpeleze încontinuu Biserica şi să-i orienteze acţiunea.

176. A evangheliza înseamnă a face prezentă în lume împărăţia lui Dumnezeu. Însă "nicio definiţie parţială şi fragmentară nu poate da cont despre realitatea bogată, complexă şi dinamică, aşa cum este aceea a evanghelizării, fără a risca să o sărăcească şi chiar să o mutileze" [Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 17: AAS 68 (1976), 17]. Acum aş vrea să împărtăşesc preocupările mele cu privire la dimensiunea socială a evanghelizării exact pentru că, dacă această dimensiune nu este explicată cum se cuvine, se riscă mereu să se desfigureze semnificaţia autentică şi integrală a misiunii evanghelizatoare. (...)

178. A mărturisi un Tată care iubeşte infinit fiecare fiinţă umană implică a descoperi că "tocmai prin asta îi conferă o demnitate infinită" [Ioan Paul al II-lea, Angelus cu neputincioşii în Catedrala din Osnabrück (16 noiembrie 1980): Insegnamenti III/2 [1980], 1232]. A mărturisi că Fiul lui Dumnezeu a asumat trupul nostru omenesc înseamnă că fiecare persoană umană a fost ridicată la însăşi inima lui Dumnezeu. (...) Acelaşi mister al Treimii ne aminteşte că am fost creaţi după imaginea comuniunii divine, motiv pentru care nu putem să ne realizăm şi nici să ne mântuim singuri. Din inima evangheliei recunoaştem legătura intimă dintre evanghelizare şi promovarea umană, care trebuie în mod necesar să se exprime şi să se dezvolte în toată acţiunea evanghelizatoare. Acceptarea primei vestiri, care invită să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu şi să-l iubim cu iubirea pe care el însuşi ne-o comunică, provoacă în viaţa persoanei şi în acţiunile sale o primă şi fundamentală reacţie: a dori, a căuta şi a îndrăgi binele altora. (...)

186. Din credinţa noastră în Cristos care s-a făcut sărac şi mereu aproape de cei săraci şi de cei excluşi derivă preocuparea pentru dezvoltarea integrală a celor mai abandonaţi din societate.

187. Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm. (...)

188. În acest cadru se înţelege cererea lui Isus adresată discipolilor săi: "Daţi-le voi să mănânce" (Mc 6,37), şi asta implică fie colaborarea pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei şi pentru a promova dezvoltarea integrală a săracilor, fie gesturile cele mai simple şi zilnice de solidaritate în faţa lipsurilor foarte concrete pe care le întâlnim. Cuvântul "solidaritate" s-a uzat puţin şi uneori se interpretează rău, însă indică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. Cere să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de aproprierea bunurilor din partea câtorva.

189. Solidaritatea este o reacţie spontană a celui care recunoaşte funcţia socială a proprietăţii şi destinaţia universală a bunurilor ca realităţi anterioare proprietăţii private. Posesia privată a bunurilor se justifică pentru a le păstra şi a le mări în aşa fel încât să folosească mai bine binelui comun, motiv pentru care solidaritatea trebuie să fie trăită ca decizie de a restitui săracului ceea ce îi corespunde. Aceste convingeri şi practici de solidaritate, când devin trup, deschid calea spre alte transformări structurale şi le fac posibile. O schimbare în structuri care nu generează noi convingeri şi atitudini va face în aşa fel încât aceleaşi structuri, mai devreme sau mai târziu, să devină corupte, apăsătoare şi ineficace. (...)

198. Pentru Biserică, opţiunea faţă de săraci este mai întâi o categorie teologică decât culturală, sociologică, politică sau filozofică. Dumnezeu le acordă lor "prima sa milostivire" [Ioan Paul al II-lea, Omilia în timpul Liturghiei pentru evanghelizarea popoarelor la Santo Domingo (11 octombrie 1984), 5: AAS 77 (1985), 358]. (...) Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, cu propriile suferinţe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de ei. (...)

199. Angajarea noastră nu constă exclusiv în acţiuni sau în programe de promovare şi asistenţă; ceea ce Duhul pune în mişcare nu este un exces de activism, ci înainte de toate o atenţie îndreptată spre celălalt "considerându-l ca una cu noi înşine" [Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 27, art. 2]. (...) Asta implică a-l aprecia pe cel sărac în bunătatea sa proprie, cu modul său de a fi, cu cultura sa, cu modul său de a trăi credinţa. Iubirea autentică este întotdeauna contemplativă, ne permite să-l slujim pe celălalt nu din necesitate sau vanitate, ci pentru că este frumos, dincolo de aparenţe. (...)

215. Ca fiinţe umane nu suntem nişte simpli beneficiari, ci păzitori ai celorlalte creaturi. Prin realitatea noastră corporală, Dumnezeu ne-a unit atât de strâns cu lumea care ne înconjoară, încât deşertificarea solului este ca o boală pentru fiecare şi putem să deplângem dispariţia unei specii ca şi cum ar fi o mutilare. Să nu lăsăm ca la trecerea noastră să rămână semne de distrugere şi de moarte care lovesc viaţa noastră şi pe cea a viitoarelor generaţii. (...)

221. Pentru a înainta în această construire a unui popor în pace, dreptate şi fraternitate există patru principii relaţionate cu tensiuni bipolare proprii oricărei realităţi sociale. Derivă din marile postulate ale Doctrinei Sociale a Bisericii, care constituie "primul şi fundamentalul sistem de referinţă pentru interpretarea şi evaluarea fenomenelor sociale" [Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi al Păcii, Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, 161]. În lumina lor doresc acum să propun aceste patru principii care orientează în mod specific dezvoltarea convieţuirii sociale şi construirea unui popor în care diferenţele se armonizează în cadrul unui proiect comun. Fac asta având convingerea că aplicarea lor poate să reprezinte o cale autentică spre pacea în interiorul fiecărei naţiuni şi în întreaga lume.

Timpul este superior spaţiului

222. Există o tensiune bipolară între plinătate şi limită. Plinătatea provoacă voinţa de a poseda totul şi limita este peretele care se pune în faţă. "Timpul", considerat în sens amplu, face referinţă la plinătate ca expresie a orizontului care ni se deschide în faţă, iar momentul este expresie a limitei care se trăieşte într-un spaţiu circumscris. Cetăţenii trăiesc în tensiune între conjunctura momentului şi lumina timpului, a orizontului mai mare, a utopiei care ne deschide spre viitor drept cauză finală care atrage. De aici reiese un prim principiu pentru a înainta în construirea unui popor: timpul este superior spaţiului. (...)

223. Acest principiu permite să se lucreze pe termen lung, fără obsesia rezultatelor imediate. Ajută să se suporte cu răbdare situaţii dificile şi adverse sau schimbările planurilor pe care dinamismul realităţii le impune. Este o invitaţie de a asuma tensiunea dintre plinătate şi limită, dând prioritate timpului. Unul dintre păcatele care uneori se întâlnesc în activitatea socio-politică constă în a privilegia spaţiile de putere în locul timpurilor proceselor. A da prioritate spaţiului duce la faptul de a deveni nebuni pentru a rezolva totul în momentul prezent, pentru a încerca să se ia în stăpânire toate spaţiile de putere şi de autoafirmare. Înseamnă a cristaliza procesele şi a pretinde oprirea lor. A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spaţii. Timpul ordonează spaţiile, le luminează şi le transformă în inele dintr-un lanţ în creştere constantă, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acţiunile care generează noi dinamisme în societate şi implică alte persoane şi grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără anxietate, însă cu convingeri clare şi tenace. (...)

Unitatea prevalează asupra conflictului

226. Conflictul nu poate să fie ignorat sau disimulat. Trebuie să fie acceptat. Dar dacă rămânem prinşi în cursă în el, pierdem perspectiva, orizonturile se limitează şi însăşi realitatea este fragmentată. Atunci când ne oprim în conjunctura conflictuală, pierdem sensul unităţii profunde a realităţii.

227. În faţa conflictului, unii pur şi simplu îl privesc şi merg înainte ca şi cum n-ar fi nimic, îşi spală mâinile pentru a putea continua cu viaţa lor. Alţii intră în conflict în aşa fel încât rămân prizonieri, pierd orizontul, proiectează asupra instituţiilor propriile confuzii şi insatisfacţii şi astfel unitatea devine imposibilă. Însă există un al treilea mod, cel mai adecvat, de a sta în faţa conflictului. Este acela de a accepta să se suporte conflictul, să se rezolve şi să se transforme într-un inel de legătură al unui nou proces. "Fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5,9).

228. În acest mod, devine posibil să se dezvolte o comuniune în diferenţe, care poate să fie favorizată numai de acele persoane nobile care au curajul să meargă dincolo de suprafaţa conflictuală şi îi consideră pe ceilalţi în demnitatea lor cea mai profundă. De aceea este necesar să se ceară un principiu care este indispensabil pentru a construi prietenia socială: unitatea este superioară conflictului. Solidaritatea, înţeleasă în semnificaţia sa cea mai profundă şi de provocare, devine astfel un stil de construire a istoriei, un loc vital în care conflictele, tensiunile şi opusurile pot să ajungă la o unitate pluriformă care generează viaţă nouă. Nu înseamnă a tinde spre sincretism, nici la absorbirea unuia în celălalt, ci la rezolvarea pe un plan superior care păstrează în sine potenţialităţile preţioase ale polarităţilor în contrast. (...)

Realitatea este mai importantă decât ideea

231. Există şi o tensiune bipolară între idee şi realitate. Realitatea pur şi simplu este, ideea se elaborează. Între cele două trebuie să se instaureze un dialog constant, evitând ca ideea să ajungă să se separe de realitate. Este periculos să se trăiască numai în împărăţia cuvântului, a imaginii, a sofismului. De aici se deduce că trebuie cerut un al treilea principiu: realitatea este superioară ideii. Asta implică să se evite diferite forme de ascundere a realităţii: purismele îngereşti, totalitarismele relativului, nominalismele declaraţioniste, proiectele mai mult formale decât reale, fundamentalismele antiistorice, eticismele fără bunătate, intelectualismele fără înţelepciune.

232. Ideea - elaborările conceptuale - este în funcţie de perceperea, înţelegerea şi conducerea realităţii. Ideea dezlipită de realitate dă naştere la idealisme şi nominalisme ineficace, care cel mult clasifică şi definesc, dar nu implică. Ceea ce implică este realitatea iluminată de raţionament. Trebuie trecut de la nominalismul formal la obiectivitatea armonioasă. Altfel se manipulează adevărul, aşa cum gimnastica se înlocuieşte cu cosmetica. Există politicieni - şi chiar conducători religioşi - care se întreabă pentru ce poporul nu-i înţelege şi nu-i urmează, dacă propunerile lor sunt aşa de logice şi clare. Probabil este pentru că s-au situat în împărăţia simplelor idei şi au redus politica sau credinţa la retorică. Alţii au uitat simplitatea şi au importat din exterior o raţionalitate străină de oameni.

233. Realitatea este superioară ideii. Acest criteriu este legat de întruparea Cuvântului şi de punerea lui în practică: "Prin aceasta îl cunoaşteţi pe Duhul lui Dumnezeu: orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu" (1In 4,2). Criteriul realităţii, al unui Cuvânt deja întrupat şi care încearcă mereu să se întrupeze, este esenţial pentru evanghelizare. Pe de o parte, ne face să valorizăm istoria Bisericii ca istorie de mântuire, să comemorăm sfinţii noştri care au înculturat evanghelia în viaţa popoarelor noastre, să adunăm bogata tradiţie bimilenară a Bisericii, fără a pretinde să elaborăm o gândire despărţită de această comoară, ca şi cum am vrea să inventăm evanghelia. Pe de altă parte, acest criteriu ne determină să punem cuvântul în practică, să realizăm opere de dreptate şi caritate în care acest cuvânt să fie rodnic. A nu pune în practică, a nu conduce cuvântul la realitate, înseamnă a construi pe nisip, a rămâne în simpla idee şi a degenera în intimisme şi gnosticisme care nu dau rod, care fac steril dinamismul său.

Întregul este superior părţii

234. Şi între globalizare şi localizare se produce o tensiune. Trebuie acordată atenţie dimensiunii globale pentru a nu cădea într-o meschinărie zilnică. În acelaşi timp, nu este oportun a pierde din vedere ceea ce este local, ceea ce ne face să mergem cu picioarele pe pământ. Cele două lucruri unite împiedic să se cadă într-una dintre aceste două extreme: una, ca toţi cetăţenii să trăiască într-un universalism abstract şi globalizant, pasageri mimetizaţi din ultimul vagon, care admiră focurile artificiale ale lumii, care este a altora, cu gura căscată şi aplauze programate; cealaltă, ca să devină un muzeu folcloric de eremiţi localişti, condamnaţi să repete mereu aceleaşi lucruri, incapabili să se lase interpelaţi de ceea ce este diferit şi să aprecieze frumuseţea pe care Dumnezeu o răspândeşte în afara graniţelor lor.

235. Întregul este mai mult decât partea şi este şi mai mult decât simpla lor sumă. Aşadar, nu trebuie să fim prea obsedaţi de probleme limitate şi particulare. Trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaşte un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor. Însă trebuie făcută asta fără a evada, fără dezrădăcinări. Este necesar să se înfigă rădăcinile în pământul fertil şi în istoria propriului loc, care este un dar al lui Dumnezeu. Se lucrează în ceea ce este mic, cu ceea ce este aproape, însă cu o perspectivă mai amplă. În acelaşi mod, o persoană care păstrează particularitatea sa personală şi nu ascunde identitatea sa, atunci când se integrează cordial într-o comunitate, nu se anulează, ci primeşte mereu noi stimuli pentru propria dezvoltare. Nu este nici sfera globală care anulează, nici parţialitatea izolată care ne face sterili.

236. Modelul nu este sfera, care nu este superioară părţilor, unde fiecare punct este echidistant de centru şi nu există diferenţe între un punct şi altul. Modelul este poliedrul, care reflectă confluenţa tuturor parţialităţilor care îşi menţin în el originalitatea lor. Fie acţiunea pastorală fie acţiunea politică încearcă să adune în acest poliedru ceea ce este mai bun din fiecare. Acolo sunt inseraţi săracii, cu cultura lor, proiectele lor şi propriile lor potenţialităţi. Chiar şi persoanele care pot să fie criticate pentru greşelile lor, au ceva de adus care nu trebuie să se piardă. Este unirea popoarelor, care, în ordinea universală, păstrează particularitatea lor; este totalitatea persoanelor într-o societate care caută un bine comun care într-adevăr îi încorporează pe toţi.

237. Nouă creştinilor acest principiu ne vorbeşte şi despre totalitatea sau integritatea evangheliei pe care Biserica ne-o transmite şi ne trimite s-o predicăm. Bogăţia sa deplină îi încorporează pe academicieni şi pe muncitori, pe întreprinzători şi pe artişti, pe toţi. "Mistica populară" primeşte în modul său întreaga evanghelie şi o întrupează în expresii de rugăciune, de fraternitate, de dreptate, de luptă şi de sărbătoare. Vestea bună este bucuria unui Tată care nu vrea să se piardă niciunul dintre cei mici ai săi. Astfel apare bucuria bunului păstor care întâlneşte oaia pierdută şi o readuce în staulul său. Evanghelia este plămadă care dospeşte tot aluatul şi cetatea care străluceşte pe înălţimea muntelui iluminând toate popoarele. Evanghelia posedă un criteriu de totalitate care îi este intrinsec: nu încetează să fie veste bună până când nu este vestită tuturor, până când nu fecundează şi nu vindecă toate dimensiunile omului şi până când nu-i uneşte pe toţi oamenii la masa Împărăţiei. Întregul este superior părţii.

(După L'Osservatore Romano, 21 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu