© Vatican Media

Recitind "Evangelii gaudium" / 3

Să nu lăsăm să ni se fure entuziasmul misionar

În capitolul al doilea, Papa Francisc se opreşte îndeosebi asupra tentaţiilor pe care le trăiesc lucrătorii pastorali nu înainte de a fi exprimat "recunoştinţa sa imensă pentru angajarea tuturor celor care lucrează în Biserică". Sunt multe provocările pe care cel care lucrează în Biserică trebuie să le înfrunte "în contextul actualei culturi globalizate" şi, spune papa, mărturia pe care lucrătorii pastorali o dau "îmi face aşa de mult bine şi mă susţine în aspiraţia mea personală de a depăşi egoismul pentru a mă dedica mai mult" (76).

Printre provocările şi tentaţiile pe care creştinii trebuie să le înfrunte astăzi se evidenţiază un "relativism practic" care "constă în a acţiona ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, a decide ca şi cum săracii nu ar exista"; şi "chiar cel care aparent dispune de convingeri doctrinale şi spirituale solide, adesea cade într-un stil de viaţă care face să se alipească de siguranţe economice sau de spaţii de putere şi de glorie umană pe care le procură în orice mod, în loc de a da viaţa pentru ceilalţi în misiune. Să nu lăsăm să ni se fure entuziasmul misionar!" (80). Această tentaţie se prezintă şi ca "lene pastorală" (82) şi "pragmatism cenuşiu" care îi transformă pe creştini în "mumii de muzeu"; în faţa acestor ameninţări, papa îndeamnă să nu lăsăm "să ni se fure bucuria evanghelizării!" (83).

Un alt risc este pesimismul celui care se arată mereu nemulţumit (85): acestor creştini trebuie să li se amintească bucuria triumfului creştin care "este mereu o cruce, dar o cruce care este în acelaşi timp stindard de victorie, care se poartă cu o duioşie luptătoare împotriva asalturilor răului. Duhul rău al înfrângerii este frate al tentaţiei de a separa înainte de timp grâul de neghină, produs al unei neîncrederi neliniştite şi egocentrice" (85). ŞEste adevărat şi că adesea se trăiesc momente de "deşertificare spirituală", la care trebuie răspuns fără a pierde speranţa (86).

O provocare pe care papa ne invită să o acceptăm este aceea de "a transmite «mistica» de a trăi împreună, de a ne amesteca, de a ne întâlni, de a ne lua în braţe, de a ne sprijini, de a participa la această maree un pic haotică ce se poate transforma într-o adevărată experienţă de fraternitate, într-o caravană solidară, într-un pelerinaj sfânt"; pentru că, adaugă el, "A ieşi din noi înşine pentru a ne uni cu alţii face bine. A ne închide în noi înşine înseamnă a gusta otrava amară a imanenţei şi omenirea se va înrăutăţi în fiecare alegere egoistă pe care o facem" (87).

Alte riscuri ameninţă viaţa şi lucrarea creştinului astăzi: "suspiciunea, neîncrederea permanentă, frica de a fi invadaţi, atitudinilor defensive pe care ni le impune lumea actuală", precum şi tentaţia de a ne imagina "un Cristos pur spiritual, fără trup şi fără cruce". În faţa acestui pericol, papa aminteşte că este necesar "să riscăm întâlnirea cu faţa celuilalt, cu prezenţa sa fizică ce interpelează, cu durerea sa şi cererile sale, cu bucuria sa contagioasă într-un constant corp la corp. Credinţa autentică în Fiul lui Dumnezeu făcut trup este inseparabilă de dăruirea de sine, de apartenenţa la comunitate, de slujire, de reconcilierea cu trupul celorlalţi. Fiul lui Dumnezeu, în întruparea sa, ne-a invitat la revoluţia duioşiei" (88).

Astăzi riscul nu este atât ateismul, ci o formă de consumism spiritual (89) sau de spiritualitate a bunăstării sau teologie a prosperităţii: la asta răspund o sănătoasă religiozitate populară întrupată (90) şi o curajoasă deschidere faţă de ceilalţi, pentru a descoperi faţa celuilalt şi în ea "măreţia sacră a aproapelui" (92).

Din capitolul al II-lea

76. Simt o recunoştinţă imensă faţă de angajarea tuturor celor care lucrează în Biserică. Nu vreau să mă opresc acum să expun activităţile diferiţilor lucrători pastorali, de la episcopi până la slujirea cea mai umilă şi ascunsă dintre slujirile ecleziale. Mai degrabă mi-ar plăcea să reflectez asupra provocărilor pe care toţi trebuie să le înfrunte în contextul actualei culturi globalizate. Însă trebuie să spun, în primul rând şi ca datorie de dreptate, că aportul Bisericii în lumea actuală este enorm. Durerea noastră şi ruşinea noastră pentru păcatele unor membri ai Bisericii, şi pentru cele proprii, nu trebuie să ne facă să uităm câţi creştini îşi dau viaţa din iubire: ajută atâţia oameni să se îngrijească sau să moară în pace în spitale precare, sau însoţesc persoanele făcute sclave de diferite dependenţe în locurile cele mai sărace ale pământului, sau se dedică în educarea copiilor şi a tinerilor, sau se îngrijesc de bătrâni abandonaţi de toţi, sau încearcă să comunice valori în locuri ostile, sau se dedică în multe alte moduri, care arată iubirea imensă faţă de omenirea inspirată nouă de Dumnezeul făcut om. Mulţumesc pentru exemplul frumos pe care mi-l dau atâţia creştini care îşi oferă viaţa lor şi timpul lor cu bucurie. Această mărturie îmi face aşa de mult bine şi mă susţine în aspiraţia mea personală să depăşesc egoismul pentru a mă dedica mai mult. (...)

80. Se dezvoltă în lucrătorii pastorali, dincolo de stilul spiritual sau de linia specială de gândire pe care pot s-o aibă, un relativism şi mai periculos decât cel doctrinal. Are de-a face cu alegerile cele mai profunde şi sincere care determină o formă de viaţă. Acest relativism practic constă în a acţiona ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, a decide ca şi cum săracii n-ar exista, a visa ca şi cum ceilalţi n-ar exista, a lucra ca şi cum aceia care n-au primit vestirea n-ar exista. Este vrednic de amintit faptul că până şi cel care aparent dispune de convingeri doctrinale şi spirituale solide adesea cade într-un stil de viaţă care duce la alipirea de siguranţe economice sau de spaţii de putere şi de glorie umană care se procură în orice mod, în loc de a da viaţa pentru ceilalţi în misiune. Să nu lăsăm să ni se fure entuziasmul misionar! (...)

82. Problema nu este întotdeauna excesul de activitate, ci mai ales sunt activităţile trăite rău, fără motivaţiile adecvate, fără o spiritualitate care să impregneze acţiunea şi s-o facă de dorit. (...) Această apatie pastorală poate avea diferite origini. (...) Alţii cad în apatie pentru că nu ştiu să aştepte, vor să domine ritmul vieţii. Neliniştea de astăzi de a ajunge la rezultate imediate face în aşa fel încât lucrătorii pastorali să nu tolereze cu uşurinţă sensul vreunei contradicţii, un aparent eşec, o critică, o cruce.

83. Astfel ia formă cea mai mare ameninţare, care "este pragmatismul cenuşiu al vieţii zilnice a Bisericii, în care totul aparent merge în normalitate, în timp ce în realitate credinţa se uzează şi degenerează în meschinărie" (Joseph Ratzinger, Situaţia actuală a credinţei şi a teologiei. Conferinţă rostită în timpul Întâlnirii Preşedinţilor Comisiilor Episcopale din America Latină pentru doctrina credinţei, celebrată la Guadalajara, Mexic, 1996. Publicată în L'Osservatore Romano, 1 noiembrie 1996; citat în: A V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 12). Se dezvoltă psihologia mormântului, care puţin câte puţin îi transformă pe creştini în mumii de muzeu. Dezamăgiţi de realitate, de Biserică sau de ei înşişi, trăiesc tentaţia constantă de a se alipi de o tristeţe dulceagă, fără speranţă, care pune stăpânire pe inimă ca "cel mai preţios dintre elixirele diavolului" (Georges Bernanos, Journal d'un curé de campagne, Paris, 1974, p. 135). Chemaţi să lumineze şi să comunice viaţă, la sfârşit se lasă fascinaţi de lucruri care generează numai întuneric şi oboseală interioară şi care slăbesc dinamismul apostolic. Pentru toate acestea îmi permit să insist: să nu lăsăm să ni se fure bucuria evanghelizării!

84. Bucuria evangheliei este aceea pe care nimic şi nimeni nu ne-o va putea lua vreodată (cf. In 16,22). Relele din lumea noastră - şi cele din Biserică - n-ar trebui să fie scuze pentru a reduce angajarea noastră şi fervoarea noastră. Să le considerăm ca provocări pentru a creşte. În afară de asta, privirea de credinţă este capabilă să recunoască lumina pe care Duhul Sfânt o răspândeşte mereu în mijlocul întunericului, fără a uita că "unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul" (Rom 5,20). Credinţa noastră este provocată să întrevadă vinul în care poate să fie transformată apa şi să descopere grâul care creşte în mijlocul neghinei. (...)

85. Una dintre tentaţiile cele mai serioase care sufocă fervoarea şi curajul este sentimentul de înfrângere, care ne transformă în pesimişti nemulţumiţi şi pesimişti cu faţa întunecată. Nimeni nu poate să întreprindă o bătălie dacă în prealabil nu se încrede pe deplin în triumf. Cine începe fără încredere a pierdut cu anticipaţie ţinta bătăliei şi îngroapă propriile talente. Deşi cu dureroasa conştiinţă a propriilor fragilităţi, trebuie mers înainte fără a ne considera învinşi şi a ne aminti ceea ce i-a spus Domnul Sfântului Paul: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune" (2Cor 12,9). Triumful creştin este mereu o cruce, dar o cruce care este în acelaşi timp stindard de victorie, care se poartă cu o duioşie luptătoare împotriva asalturilor răului. Duhul rău al înfrângerii este frate al tentaţiei de a separa înainte de timp grâul de neghină, produs al unei neîncrederi neliniştite şi egocentrice.

86. Este evident că în unele locuri s-a produs o "deşertificare" spirituală, rod al proiectului de societate care vrea să se construiască fără Dumnezeu sau care distrug rădăcinile lor creştine. Acolo "lumea creştină devine sterilă şi se epuizează, ca un pământ supraexploatat care se transformă în nisip" [John Henry Newman, Letter of 26 January 1833, în: The Letters and Diaries of John Henry Newman, vol. III, Oxford, 1979, p. 204]. În alte ţări, rezistenţa violentă faţă de creştinism îi obligă pe creştini să trăiască credinţa lor aproape în ascuns în ţara pe care o iubesc. Aceasta este o altă formă foarte dureroasă de deşert. Şi propria familie şi propriul loc de muncă pot să fie acel ambient arid unde trebuie să se păstreze credinţa şi să se încerce iradierea ei. (...) În orice caz, în acele circumstanţe suntem chemaţi să fim persoane-amfore pentru a da de băut celorlalţi. Uneori amfora se transformă într-o cruce grea, dar tocmai pe Cruce, străpuns, Domnul ni s-a dăruit nouă ca izvor de apă vie. Să nu lăsăm să ni se fure speranţa!

87. Astăzi când reţelele şi instrumentele comunicării umane au ajuns la dezvoltări nemaiauzite, simţim provocarea de a descoperi şi a transmite "mistica" de a trăi împreună, de a ne amesteca, de a ne întâlni, de a ne lua în braţe, de a ne sprijini, de a participa la această maree un pic haotică ce se poate transforma într-o adevărată experienţă de fraternitate, într-o caravană solidară, într-un pelerinaj sfânt. În acest mod, cele mai mari posibilităţi de comunicare se vor transforma în posibilităţi mai mari de întâlnire şi de solidaritate între toţi. Dacă am putea urma acest drum, ar fi un lucru aşa de bun, aşa de vindecător, aşa de eliberator, aşa de generator de speranţă! A ieşi din noi înşine pentru a ne uni cu alţii face bine. A ne închide în noi înşine înseamnă a gusta otrava amară a imanenţei şi omenirea se va înrăutăţi în fiecare alegere egoistă pe care o facem.

88. Idealul creştin va invita mereu la depăşirea suspiciunii, a neîncrederii permanente, a fricii de a fi invadaţi, a atitudinilor defensive pe care ni le impune lumea actuală. Mulţi încearcă să fugă de ceilalţi spre o comoditate privată, sau spre cercul restrâns al celor mai intimi, şi renunţă la realismul dimensiunii sociale a evangheliei. Pentru că, aşa cum unii ar vrea un Cristos pur spiritual, fără trup şi fără cruce, se pretind şi relaţii interpersonale mediate numai de aparate sofisticate, de ecrane şi sisteme care se pot porni şi opri la comandă. Între timp, evanghelia ne invită mereu să riscăm întâlnirea cu faţa celuilalt, cu prezenţa sa fizică ce interpelează, cu durerea sa şi cererile sale, cu bucuria sa contagioasă într-un constant corp la corp. Credinţa autentică în Fiul lui Dumnezeu făcut trup este inseparabilă de dăruirea de sine, de apartenenţa la comunitate, de slujire, de reconcilierea cu trupul celorlalţi. Fiul lui Dumnezeu, în întruparea sa, ne-a invitat la revoluţia duioşiei.

89. Izolarea, care este o versiune a imanentismului, se poate exprima într-o falsă autonomie care-l exclude pe Dumnezeu şi care însă poate găsi şi în religios o formă de consumism spiritual la îndemâna individualismului său bolnăvicios. Întoarcerea la sacru şi căutarea spirituală care caracterizează epoca noastră sunt fenomene ambigue. Dar mai mult decât ateismul, astăzi avem în faţa noastră provocarea de a răspunde în mod adecvat la setea de Dumnezeu a multor oameni, ca să nu încerce s-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Isus Cristos fără trup şi fără angajare faţă de celălalt. Dacă nu găsesc în Biserică o spiritualitate care să-i vindece, să-i elibereze, să-i umple de viaţă şi de pace şi care în acelaşi timp să-i cheme la comuniunea solidară şi la rodnicia misionară, vor ajunge să fie înşelaţi de propuneri care nu umanizează nici nu dau glorie lui Dumnezeu.

90. Formele proprii ale religiozităţii populare sunt întrupate, pentru că au provenit din întruparea credinţei creştine într-o cultură populară. Tocmai pentru asta ele includ o relaţie personală, nu cu energii armonizatoare, ci cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu Maria, cu un sfânt. Au trup, au feţe. Sunt adaptate pentru a alimenta potenţialităţi relaţionale şi nu atât fugi individualiste. În alte sectoare ale societăţilor noastre creşte stima faţă de diferite forme de "spiritualitate a bunăstării" fără comunitate, faţă de o "teologie a prosperităţii" fără angajamente fraterne sau faţă de experienţe subiective fără faţă, care se reduc la o căutare interioară imanentistă. (...)

91. Este necesar de ajutat să se recunoască faptul că singura cale constă în a învăţa întâlnirea cu alţii cu atitudinea corectă, apreciindu-i şi acceptându-i drept colegi de drum, fără rezistenţe interioare. Mai bine încă, e vorba de a învăţa să-l descoperim pe Isus în chipul celorlalţi, în glasul lor, în cererile lor. Înseamnă şi a învăţa să suferim cu Isus răstignit când îndurăm agresiuni nedrepte sau nerecunoştinţe, fără a înceta vreodată să alegem fraternitatea.

92. Acolo se află adevărata vindecare, din moment ce modul de a ne relaţiona cu alţii, care realmente ne vindecă în loc să ne îmbolnăvească, este o fraternitate mistică, contemplativă, care ştie să privească la măreţia sacră a aproapelui, care ştie să-l descopere pe Dumnezeu în orice fiinţă umană, care ştie să suporte supărările trăirii împreună agăţându-se de iubirea lui Dumnezeu, care ştie să deschidă inima la iubirea divină pentru a căuta fericirea celorlalţi aşa cum o caută Tatăl lor bun. (...) Să nu lăsăm să ni se fure comunitatea!

(După L'Osservatore Romano, 10 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu