© Vatican Media

A şaizecea aniversare a enciclicei Papei Paul al VI-lea "Ecclesiam suam"

Arhiepiscopul de Torino comentează actualitatea unui text de "pionierat"

A redescoperi valoarea dialogului într-un timp de contraste

de Antonella Palermo

Lecţia lui Paul al VI-lea "poate fi de reactualizat astăzi", afirmă în acest interviu cu mass-media vaticane arhiepiscopul de Torino, Roberto Repole, cu ocazia celei de-a şaizecea aniversări a lui Ecclesiam suam, prima enciclică a pontificatului montinian.

Care a fost cel mai mare merit al enciclicei lui Paul al VI-lea în epoca în care a fost scrisă?

Enciclica a fost scrisă în timp ce la Roma se desfăşura Conciliul al II-lea din Vatican care, după cu spune marele teolog Karl Rahner, a fost primul Conciliu al Bisericii "despre Biserică". Mi se pare că meritul principal al documentului lui Paul al VI-lea a fost acela de a pune în centru auto-conştiinţa pe care o are Biserica despre ea însăşi, adică faptul de a fi înainte de toate mister, de a aparţine planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru omenire. În acelaşi timp documentul a avut meritul de a evidenţia misiunea structurală a Bisericii în lume şi dorinţa de a dialoga cu lumea contemporană, marcată de o modernitate faţă de care în trecut Biserica a avut o oarecare greutate să dialogheze. Aceste două aspecte anticipează deja câteva mari teme a două mari constituţii ale Conciliului al II-lea din Vatican ca Lumen gentium şi Gaudium et spes.

Cum a fost receptată enciclica?

Aş spune că a fost receptată în cel mai amplu cadru al receptării temelor Conciliului al II-lea din Vatican. Desigur în enciclică se întrevedeau elemente de mare noutate, de exemplu faptul că misiunea Bisericii trebuie să fie desfăşurată după canonul dialogului, pentru că modul în care Dumnezeu se revelează omului este tocmai cel dialogic. A fost o noutate faţă de anumite moduri ale trecutului recent, care puteau să nu fie mereu marcate de această simpatie, am putea spune, a Bisericii cu lumea.

În lumina acelui text, experienţa Sinodului schimbă astăzi Biserica şi în ce mod?

Mie mi se pare că experienţa actualului Sinod poate să dea conştientizare mai mare a ceea ce este Biserica, atunci când nu se merge în urma retoricilor uşoare ale momentului. Aşa cum am spus, Paul al VI-lea în Ecclesiam suam scotea în evidenţă că această conştiinţă pe care o are Biserica despre ea însăşi este că e mister, că are de-a face cu Cristos care trimite pe Duhul său. În unele pasaje documentul subliniază că există o legătură intimă între Cristos şi Biserica sa fără de care nu se înţelege ce este Biserica. Mi se pare că astăzi este vorba de a redescoperi toate acestea şi ca această legătură să întemeieze şi legăturile între diferiţii subiecţi ecleziali, legături nu atât de simpatie, de forţe opuse una celeilalte, de viziuni diferite despre lucruri, cât mai ales legături de fraternitate în Cristos, la toate nivelurile. Dacă n-ar fi aşa, cred că sub pălăria de "sinodalitate" s-ar putea pune atâtea lucruri care nu au de-a face cu natura Bisericii.

Când vorbiţi despre "retorici uşoare ale momentului" la ce vă referiţi?

Mă gândesc întocmai la faptul că astăzi toţi vorbesc despre "sinodalitate", însă uneori, în spatele sinodalităţii, se proiectează realităţi care nu au cu adevărat de-a face cu sinodalitatea Bisericii. Într-un context cum este cel actual al civilizaţiei occidentale, în care toţi suntem sugestionaţi de drepturile individuale, mult mai puţin de cele sociale, poate exista pericolul, de exemplu, ca să fie considerată "sinodalitate" o mentalitate care nu are de-a face cu sinodalitatea Bisericii.

"A corecta defectele membrilor Bisericii" era una din cele mai mari preocupări exprimate în scrisoare. Care sunt astăzi, după părerea dumneavoastră, defectele cele mai răspândite şi rezistente?

Mi-ar veni să spun că defectele sunt cele din totdeauna dar, în acelaşi timp, ele asumă caracteristici legate de timpul pe care-l trăim astăzi. Într-un comentariu la un text al Conciliului al II-lea din Vatican despre misiune, teologul Yves Marie-Joseph Congar a spus că există mereu ceva non-evanghelic de convertit în noi. Mi se pare util să amintesc aici această consideraţie. Probabil, la rădăcina defectelor membrilor Bisericii există un proces de convertire care nu este dus la împlinire. Dacă ar trebui să spun cum se manifestă astăzi acest lucru, mi-ar veni să spun, privind îndeosebi la Occident, că lipsa convertirii se exprimă în a considera sigură credinţa într-un timp în care credinţa nu mai este sigură, în a nu lua suficient în serios necesitatea unei aprofundări şi a unei elaborări spirituale din partea credincioşilor. Ea se manifestă în încrederea puţină, uneori, asupra faptului că Duhul lui Cristos continuă să locuiască în Biserica de astăzi: timpul actual nu este în mod necesar un timp de decadenţă. De asemenea: ea se manifestă în a asuma mentalitatea lumii comunicative de astăzi şi în Biserică, o lume comunicativă care nu este atât de dialogică, nu este atât de dialectică, ci este bazată adesea pe denigrarea unora a celorlalţi. În această privinţă, lecţia lui Paul al VI-lea poate fi de reactualizat astăzi.

Ceea ce Paul al VI-lea subliniază în mai multe rânduri în enciclică, referitor la raportul Bisericii cu lumea, este "angajarea foarte laborioasă" la care Biserica însăşi este chemată să găsească un echilibru între pericolul de rătăcire în adaptarea la obiceiurile şi la gândirea ambientului temporal şi riscul de a se închide într-un soi de graniţă non-dialogantă de teama de a se confunda într-un mimetism inutil. Aşadar, distincţie, dar nu separare: ce înseamnă asta astăzi?

Mi se pare că înseamnă a nu ne adapta la o anumită mentalitate contemporană, conform căreia identităţile sunt în mod necesar opuse una celeilalte. Este adevărat desigur că sublinierea identităţilor poate duce la situaţii de conflict şi la înstrăinarea unora faţă de ceilalţi, însă, când se întâmplă asta, trebuie să ne întrebăm dacă tema identităţilor a fost bine pusă şi dacă nu ne aflăm mai degrabă în faţa parodiei identităţilor adevărate. Adevărata identitate este dialogică, prin natura sa. În acelaşi timp, pentru ca să fie un dialog, este necesar ca să existe o identitate. Mi se parte că în Biserică trebuie să recuperăm această conştiinţă: avem o identitate care nu ne derivă de la noi înşine, ci de la evanghelia lui Cristos pe care suntem chemaţi s-o mărturisim în lume. Asta nu ne opune lumii, dimpotrivă, ne face să ne simţim în slujba omenirii şi în mod structural în relaţie cu toate femeile şi bărbaţii cu care trăim.

Apostolatul, scria Paul al VI-lea în "Ecclesiam suam", nu poate fi indulgentă cu un compromis ambiguu faţă de principiile de gândire şi de acţiune care trebuie să califice mărturisirea noastră creştină. Unde vedeţi dumneavoastră astăzi aceste ambiguităţi în Biserică?

Am ajuns cu o anumită întârziere să dialogăm cu timpul modern, aşa cum spuneam. În acest sens enciclica lui Paul al VI-lea a fost într-adevăr de pionierat, a făcut un mare bine Bisericii din timpul său pentru că a repus-o în mişcarea dialogului cu modernitatea în care să vestească evanghelia. Or, mi se pare că această întârziere se poate rezolva astăzi într-un subtil, inconştient simţ de vină care ne lasă necritici faţă de unele dimensiuni ale modernităţii, care au savoarea şi gustul evangheliei. De exemplu, cultura drepturilor, respectarea persoanelor, un simţ al dreptăţii mai ridicat, demnitatea egală a tuturor persoanelor, sensul subiectului, al libertăţii... Cred că acestea sunt valori pe care modernitatea ni le-a reîncredinţat, dar nu sunt aşa de străine de frumuseţea evangheliei. Însă pot să existe şi distorsiuni ale modernităţii pe care Biserica trebuie să le privească mereu cu discernământ evanghelic. Mă gândesc, de exemplu, că astăzi se consideră sigur că raţionalitatea este numai cea tehnico-ştiinţifică, ce reduce lumea la un funcţionalism sufocant.

Se răspândesc tendinţe foarte la modă care duc, adesea şi pe creştini, la căutarea tot mai mult de forme de spiritualitate care nu au legătură cu frecventarea Bisericii, de contact cu transcendentul făcând abstracţie de structurile ecleziale. Cum se explică aceste fenomene?

Pe de o parte trebuie să ne întrebăm mereu cu privire la conţinutul care se dă căutării transcendenţei şi a spiritualităţii. În creştinism transcendenţa înseamnă a fi deschişi la Cristos, care este Fiu al lui Dumnezeu dar în acelaşi timp frate al nostru; aşadar întâlnirea cu Dumnezeu trece în mod necesar prin întâlnirea cu fratele. Aşadar, întâlnirea cu Dumnezeu şi experienţa de Biserică nu pot să fie două lucruri antitetice. Când ne gândim că putem racorda Biserica printr-o întâlnire mai nemijlocită cu Dumnezeu, marea întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este: care este faţa lui Dumnezeu care ni se pare că trebuie s-o întâlnim? Pe de altă parte, şi aici se află toată actualitatea Conciliului al II-lea din Vatican, este adevărat că Biserica trebuie să se perceapă ca mister, că este locul prezenţei lui Dumnezeu, instrument al întâlnirii lui Cristos cu femeile şi cu bărbaţii. Aici trebuie făcută într-adevăr o examinare continuă a conştiinţei: cât de mult structurile noastre şi modurile noastre de a realiza comunitatea creştină, diecezele, parohiile duc la experimentarea întâlnirii cu Cristos drept centru a toate? În schimb cât de mult sunt locuri în care se fac lucruri, se asociază pentru o necesitate, dar nu în jurul acelui fundament care este Cristos? Trebuie să ne facă să reflectăm faptul că atâtea persoane caută astăzi răspuns la propria dorinţă de spiritualitate în afara Bisericii: nu sunt adesea puţi în măsură să perceapă că Biserica posedă o bogăţie spirituală imensă.

Vorbeşte despre pace, Montini, în "Ecclesiam suam". Spune că trebuie să fie "liberă şi onestă", nu poate să nu denunţe, ca delict şi ca ruinare, războiul de agresiune, de cucerire sau de predominare. O precizare foarte actuală...

Aş spune că da. Ne spune că niciodată n-am încheiat conturile cu agresiunile şi cu violenţa. Ne spune că o căutare a păcii nu poate să nu fie şi o căutare a dreptăţii. Aşa cum ne spune că o căutare a păcii trebuie să găsească şi cărări de reconciliere şi de milostivire, dat fiind că războaiele lasă moştenirea de răni atroce. Mi se pare că acest mesaj nu cuprinde numai macro-lumea, ci şi lumile noastre mici. La sfârşit este o invitaţie: războiul porneşte mereu din inima oamenilor, există furii, ostilităţi, uri care se pot cultiva chiar şi neaparţinând la ţări aflate în război. Sunt impresionat cum societăţile noastre, deşi aflate formal în pace, sunt locuite de atâtea forme de violenţă subtilă sau non-subtilă. Căutarea păcii nu poate să fie un slogan ci o angajare a tuturor celor care o doresc cu adevărat.

Primatul lui Petru nu vrea să constituie supremaţie de orgoliu spiritual şi de dominare umană, se mai citeşte în enciclică, ci primat de slujire. Papa Francisc ne demonstrează asta în pontificatul său... Cum priviţi la provocările ecumenice legate şi de tema urgentă a păcii?

Este un punct deosebit de actual, pentru că diviziunea Bisericilor nu ajută la perceperea că omenirea este chemată să meargă sub semnul unităţii şi al fraternităţii. Dacă Bisericile sunt divizate deja între ele, neglijează semnul de comuniune care sunt chemate să fie. Drumul ecumenic trebuie simţit astăzi mai mult ca oricând ca vital şi urgent, dacă vrem ca Biserica să aducă propria contribuţie evanghelică necesară la unitatea omenirii şi la pace.

(După L'Osservatore Romano, 2 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu