© Vatican Media

Alfons Maria de' Liguori a fost şi un avocat cu respectare fermă a eticii profesionale

Sfântul care n-a pierdut o cauză

de Mario Colavita

Sfântul Alfons Maria de' Liguori - a cărui comemorare liturgică se celebrează la 1 august - este cel mai sfânt dintre napolitani şi cel mai napolitan dintre sfinţi. A trăit pe deplin secolul luminilor. Născut la Napoli în 1696, şi-a sfârşit viaţa la frumoasa vârstă de 91 de ani în conventul din Pagani înconjurat de redemptoriştii săi întemeiaţi oficial în 1749.

Sfântul Alfons, episcop şi învăţător al Bisericii, a fost şi un valoros şi tânăr avocat. În acel timp, Napoli era un mare şi important centru cultural. Forul napolitan depăşea mult în prestigiu pe cel roman şi nu numai pe acela. Giovanni Manna, un studios de jurisprudenţă, a scris în 1839: "După forul roman, n-a mai fost vreodată în Europa alt for mai numeros, mai puternic, mai bogat, mai elevat ca forul napolitan". Pe bună dreptate, la Napoli în universităţi se "măcina" economie, filozofie, morală, drept: ştiinţa teoretică se aplica la practică până acolo încât interpretarea practică a jurisprudenţei, după cum afirmă Manna, "a făcut dovezi minunate şi probabil nu inferioare celor din forul antic roman". De aici mândria forului napolitan, un soi de forjă pentru toate tribunalele din Europa: "Jurisconsulţii noştri au făcut noutăţi foarte utile şi au fost ghid şi admiraţie pentru toate tribunalele din Europa".

În timpul Sfântului Alfons, poporul napolitan avea o pasiune şi un instinct complet propriu pentru drept. Cauzele agitate din for deveneau obiect de discuţii animate din partea publicului şi la ele participau chiar şi femeile. Student de la drept la universitatea din Napoli din 1708 până în 1713, Alfons Maria de' Liguori la 16 ani a fost proclamat doctor in utroque iure; asistent din 1713 până în 1715 al avocatului Perrone e Caravita, va exercita arta avocaturii din 1715 până în 1723. Din catalogul sentinţelor de la tribunalul din Napoli ştim că tânărul nostru avocat din 1713 până în 1723 n-a pierdut niciodată o cauză. Primul său biograf, părintele Antonio Tannoia, descrie astfel activitatea juridică a sfântului: "Nu întreprindea cauză decât dreaptă: umanitate cu clienţii şi dezinteres; şi avea acea, care este mai mult, acea dominare a inimilor, care, vorbind, îi fermeca pe judecători şi îi lăsa cu gura căscată pe adversarii săi".

Toată perioada formativă a vieţii lui Alfons este centrată pe ştiinţa dreptului în vederea exercitării profesiei de avocat. El a fost educat la oficiul de apărător: legea pe de o parte, pe imputat pe de altă parte. Avocatul se situează în mijloc, nu ca magistratul preocupat să facă să fie respectată legea, ci ca apărătorul preocupat ca să fie recunoscute drepturile imputatului.

Din perioada formării lui Alfons şi a celei succesive ca avocat avem puţine documente. Un indiciu al naturii şi al viziunii avocaturii îl avem de la părintele Pier Luigi Rispoli (1834). Redemptoristul doct prezintă un decalog pe care Alfons şi l-a dat la începutul "carierei" sale de magistrat. Este vorba de un rezumat în douăsprezece puncte al principiilor fundamentale de etică profesională. În centrul decalogului este clientul pentru care avocatul este ţinut să apere şi să-l tuteleze. Alfons cunoştea pericolele forului. Cele douăsprezece articole pe care şi le-a dat le-a scris pe o "cartolină" şi adesea le medita "pentru a păstra în tribunale puritatea de conştiinţă [...]. 3. Nu trebuie împovărat clientul cu cheltuieli necuvenite, altminteri rămâne pentru avocat obligaţia restituirii. 4. Cauzele clienţilor trebuie tratate cu acea angajare cu care se tratează cauzele proprii. [...] 6. Amânarea sau neglijarea în avocaţi dăunează adesea clienţilor şi trebuie reparate daunele, altminteri se păcătuieşte împotriva dreptăţii. [...] 10. Un avocat care pierde o cauză din cauza neglijenţei sale ia asupra sa obligaţia de a repara toate daunele pentru clientul său. [...] 12. Condiţiile unui avocat sunt ştiinţa, atenţia, adevărul, fidelitatea şi dreptatea" (Pier Luigi RIspoli, Vita del beato Alfonso Maria de' Liguori, Napoli, 1834, p. 16).

Acest aspect spune clar modul în care Alfons ţinea la persoana care trebuia apărată, la dreptate, la onestitate şi la pregătire. Pregătirea sa juridică a fost providenţială pentru activitatea pastorală şi profesionalismul teologic în domeniul moralist, pentru că i-a dat acea erudiţie largă şi profundă care corobora construcţiile sale morale, şi l-a educat la acea şcoală de practicitate care i-a permis să privească la realitatea şi concreteţea faptelor morale, să pătrundă intimităţile şi să judece în lumina prudenţei creştine.

Cariera de avocat pentru Alfons se încheie în iulie 1723, după o vestită şi scumpă cauză de drept feudal (erau în joc circa 600.000 de ducaţi) între marele duce de Toscana, susţinut de Carol al VI-lea de Austria, şi ducele Orsini de Gravina, pentru feuda Amatrice. Orsini l-a ales pe cel mai tânăr dintre avocaţii din forul din Napoli. Alfons a studiat bine toate actele, a analizat documentele care mergeau până la împăratul Carol al V-lea. Acesta din urmă, în 1538, a cedat din recunoştinţă feuda şi oraşul Amatrice unui căpitan italian al său, Alessandro Vitelli. Diferite evenimente s-au succedat: succesorul Alessandro Orsini a pierdut orice drept din cauza datoriilor contractate cu fiscul până în ziua în care marea ducesă de Toscana, pentru o sumă derizorie, a cumpărat feuda de la fisc. Ducele Orsini a reclamat feuda şi a introdus cauza care a ajuns după mai mulţi ani la Curtea supremă. Alfons, cu acea ocazie, a fost bătut din cauza unei "scăpări din vedere" a unui document care l-a făcut să piardă cauza: obţinerea feudei nu a avut loc prin moştenire, ci prin vânzare din partea fiscului. Alfons a amuţit la sentinţa care nu-i dădea dreptate. "Adio, tribunale, nu mă veţi mai vedea!", avea să spună după aceea avocatul nostru.

După ce a părăsit toga, în vara anului 1723 Alfons a luat o cale diferită şi o stare diferită de aceea pe care tatăl, don Giuseppe de' Liguori, o gândise pentru întâiul născut: a început un lung travaliu interior pentru a se consacra în întregime lui Dumnezeu slujindu-l într-un ordin călugăresc. În această perioadă, Alfons s-a dedicat rugăciunii şi slujirii bolnavilor în spitalul celor incurabili, notează părintele Antonio Tannoia: "La vederea acelor epave, conducea îmbucăturile cele mai amare; şi acolo, deşi în inima sa se mişca o pasiune rău reglementată, îl supunea simţului corect şi lui Dumnezeu. Acolo îl aştepta Dumnezeu". În timp ce cobora scările de la acest spital al săracilor, a auzit acel glas care îi spunea: "Lasă lumea şi dă-mi-te mie!". Era 27 august 1723, zi memorabilă pentru Alfons. După un pic de timp, în timp ce marii duci de Toscana sărbătoreau victoria, a venit un mesaj secret de la oficiul juridic imperial care a stricat sărbătoarea: feuda din Amatrice era a lor nu prin cumpărare a fiscului, ci prin moştenire. Exact teza avocatului Alfons Maria de' Liguori.

Compunând opera sa majoră, Teologie morală, Sfântul Alfons poartă cu sine amprenta avocatului bun şi caută, spre deosebire de teologii din acel timp, să nu facă să prevaleze legea peste toate. Argumentarea sa, ca teolog, nu este bazată pe preocuparea de a defini binele şi răul în sine, ci imputabilitatea acţiunilor umane. În argumentarea sa, Alfons vorbeşte despre responsabilitate şi merge în căutarea unui criteriu universal capabil să iasă din dubiul practic. Acest criteriu l-a găsit în două aforisme juridice pe care le-a studiat bine: primul este că o lege nesigură nu poate să genereze o obligaţie sigură, şi justifica acest principiu legal cu un al doilea principiu juridic, şi anume că, în conflictul dintre libertate şi lege, libertatea umană are precedenţa, pentru că vine înainte de lege; de aceea libertatea rămâne liberă ori de câte ori nu există certitudinea legii.

(După L'Osservatore Romano, 30 iulie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu