© Vatican Media

Refugiatul şi starul stând la rând la masă

de Giampaolo Mattei

Un sportiv din team-ul refugiaţilor, care trăieşte şi se antrenează într-un lagăr african de refugiaţi, stând la rând la masa din Satul olimpic cu un baschetbalist foarte bine plătit din NBA care nu-şi impune titlurile şi conturile din bancă pentru a trece mai în faţă. Este normalitatea în acea provizorie "insulă care nu există" numită Olimpiadă: un spaţiu unde, cel puţin timp de câteva zile, la fiecare patru ani, femei şi bărbaţi chiar din ţări aflate în război trăiesc unul alături de celălalt, chiar dacă cei puternici nu primesc propunerea unei încetări a focului olimpice. Un spaţiu unde sportivele şi sportivii au aceeaşi demnitate, independent de medalii câştigate, de clasificările agonistice sau de ţara de provenienţă.

La Paris, Jocurile Olimpice au început - în seara de vineri, 26 iulie, la sfârşitul unei zile începute cu un atentat masiv la adresa reţelei feroviare franceze - cu o controversată ceremonie de deschidere care "din păcate a inclus scene de derâdere şi de batjocorire faţă de creştinism pe care le deplângem profund", afirmă Conferinţa Episcopală Franceză într-un comunicat. "Mulţumim reprezentanţilor altor confesiuni religioase care ne-au exprimat solidaritatea lor", scriu episcopii francezi care adaugă: "În această dimineaţă ne gândim la toţi creştinii din fiecare continent care au fost răniţi de batjocura şi de provocarea anumitor scene. Vrem să se înţeleagă că o celebrare olimpică trece mult dincolo de prejudecăţile ideologice ale unor artişti". Şi încheie, relansând spiritul olimpic autentic: "Să facem spaţiu terenului de concurs, care să aducă adevăr, mângâiere şi bucurie tuturor!".

Da, spaţiu sportivelor şi sportivilor - puşi deoparte ieri în ceremonia de deschidere - cu pasionatele lor istorii umane de răscumpărare şi de fraternitate, de sacrificiu şi de lealitate, de spirit de grup şi de incluziune. Şi tocmai dând glas emoţiilor sportivilor, preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic, Thomas Bach, i-a invitat "să se îngrijească unul de altul", un stil care este mai mult decât fair play-ul, indicând experienţa team-ului olimpic al refugiaţilor. "Echipa tuturor" care reprezintă peste 100 de milioane de evacuaţi în lume şi nu pierde din vedere conştiinţa rolului inclusiv şi social al sportului.

Este de acord, deşi nu ascunde deformări şi opacităţi, Nadia Comăneci - ieri printre purtătorii flăcării olimpice de-a lungul Senei - care a plătit cu abuzuri şi violenţe succesele sale olimpice sub regimul lui Ceauşescu din România: "Se spune că moştenirea unui campion este reprezentată de medaliile sale, de locul său în clasament şi de recordurile sale mondiale. Am fost considerată «cea mai bună din toate timpurile» în gimnastică. Dar cred că un adevărat campion este «ceva mai mult» decât prestaţiile sale agonistice. Nu este suficient a fi «cea mai bună»", pentru că "un adevărat campion" ştie să dea "contribuţia sa societăţii: tocmai Jocurile Olimpice ar putea să reprezinte acel ceva în plus".

Cu siguranţă, aşa este pentru Assunta Scutto, judoka în vârstă de douăzeci şi doi de ani, aflată în competiţie deja în această dimineaţă la Paris, care vine din "sala răscumpărării" din Scampia, cartier din Napoli unde în aceste zile se adună bucăţile din clădiri şi din speranţe. "Sportul este mereu inclusiv şi la Scampia construieşte viitorul unui mare număr de persoane", relatează ea, având încredere că nu s-ar fi gândit niciodată să plece din periferia unde s-a născut: "Prin curăţenia din judo încerc să ajut Scampia să devină mai bună şi, cu ajutorul lui Dumnezeu pe care-l simt puternic aproape de mine, vreau să continui să fac asta".

(După L'Osservatore Romano, 27 iulie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu