© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la întâlnirea anuală cu moderatorii asociaţiilor de credincioşi, ai mişcărilor ecleziale şi ai noilor comunităţi promovată de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă (13 iunie 2024)

Eminenţă, iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit cu toţii!

Sunt bucuros să vă întâlnesc şi profit de ocazie pentru a reflecta cu voi asupra sinodalităţii, pe care aţi ales-o ca temă a zilei voastre de întâlnire. De mai multe ori am repetat că drumul sinodal cere o convertire spirituală, pentru că fără o schimbare interioară nu se ajunge la rezultate durabile. De fapt, dorinţa mea este ca, după acest Sinod, sinodalitatea să rămână ca mod de a acţiona permanent în Biserică, la toate nivelurile, intrând în inima tuturor, păstori şi credincioşi, ajungând să devină un "stil eclezial" împărtăşit. Însă toate acestea cer o schimbare care trebuie să aibă loc în fiecare dintre noi, o adevărată "convertire".

A fost un drum lung. Gândiţi-vă că primul care a văzut că era nevoie de sinodalitate în Biserica latină a fost Sfântul Paul al VI-lea, când după Conciliu a creat Secretariatul pentru Sinodul Episcopilor. Biserica orientală a păstrat sinodalitatea, în schimb Biserica latină o pierduse. Sfântul Paul al VI-lea a fost cel care a deschis această cale. Şi astăzi, la aproape 60 de ani, putem spune că sinodalitatea a intrat în modul de a acţiona al Bisericii. Cel mai important lucru din acest Sinod despre sinodalitate nu este atât să trateze problema aceasta sau cealaltă. Cel mai important lucru este drumul parohial, diecezan şi universal în sinodalitate.

Şi în optica acestei convertiri spirituale încerc acum să indic câteva atitudini, câteva "virtuţi sinodale", pe care le putem prelua din cele trei anunţări ale Pătimirii în Evanghelia după Sfântul Marcu (cf. 8,31; 9,31; 10,32-34): a gândi la cele ale lui Dumnezeu, a depăşi orice închidere şi a cultiva umilinţa.

Prima: a gândi la cele ale lui Dumnezeu. După prima anunţare a Pătimirii, evanghelistul ne prezintă că Petru îl ceartă pe Isus. Chiar el, care trebuia să fie exemplu şi să-i ajute pe ceilalţi discipoli să fie pe deplin în slujba lucrării Învăţătorului, se opune planurilor lui Dumnezeu, refuzând pătimirea şi moartea lui. Şi Isus îi spune: "nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mc 8,32).

Iată prima mare schimbare interioară care ne este cerută: să trecem de la o "gândire numai umană" la "gândirea lui Dumnezeu". În Biserică, înainte de a lua orice decizie, înainte de a iniţia orice program, orice apostolat, orice misiune, ar trebui să ne întrebăm mereu: ce vrea Dumnezeu de la mine, ce vrea Dumnezeu de la noi, în acest moment, în această situaţie? Ceea ce eu am în minte, ceea ce noi ca grup avem în minte, este cu adevărat "gândirea lui Dumnezeu"? Să ne amintim că protagonistul drumului sinodal este Duhul Sfânt, nu noi. Numai el ne învaţă să ascultăm glasul lui Dumnezeu, individual şi ca Biserică.

Dumnezeu este mereu mai mare decât ideile noastre, este mai mare decât mentalitatea dominantă, decât "modele ecleziale" ale momentului, chiar şi decât carisma grupului sau a mişcării noastre particulare. De aceea, să nu considerăm niciodată sigur că suntem "sintonizaţi" cu Dumnezeu: mai degrabă să încercăm mereu să ne ridicăm deasupra noastră înşine pentru a ne converti să gândim la cele ale lui Dumnezeu şi nu la cele ale oamenilor. Aceasta este prima mare provocare. A gândi la cele ale lui Dumnezeu. Să ne gândim la acel text din evanghelie când Domnul anunţă pătimirea şi Petru se opune. Ce spune Domnul? "Tu nu eşti conform lui Dumnezeu, tu nu gândeşti la cele ale lui Dumnezeu."

A doua: a depăşi orice închidere. După a doua anunţare a Pătimirii, Ioan se opune unui om care practica un exorcism în numele lui Isus, dar nu era din cercul discipolilor: "I-am interzis - afirmă el -, pentru că nu ne urmează!" (Mc 9,38). Isus nu aprobă această atitudine a sa şi îi spune: "Cine nu este împotriva noastră este pentru noi" (Mc 9,40); apoi îi invită pe toţi apostolii să vegheze mai degrabă asupra lor înşişi, pentru a nu fi ocazie de scandal pentru alţii (cf. Mc 9,42-50).

Să fim atenţi, vă rog, la ispita "cercului închis". Cei doisprezece au fost aleşi pentru a fi fundamentul noului popor al lui Dumnezeu, deschis la toate naţiunile pământului, dar apostolii nu percep acest orizont mare: se concentrează pe ei înşişi şi par că vor să apere darurile primite de la Învăţător - a-i vindeca pe bolnavi, a alunga diavoli, a vesti Împărăţia (cf. Mc 2,14) - ca şi cum ar fi nişte privilegii.

Şi aceasta este o provocare şi pentru noi: a nu merge dincolo de ceea ce gândeşte "cercul" nostru, a fi convinşi că ceea ce facem noi este bine pentru toţi, a apăra, eventual fără a ne da seama de asta, poziţii, prerogative sau prestigiul "grupului". Sau a ne lăsa blocaţi de frica de a pierde propriul simţ de apartenenţă şi propria identitate, prin faptul de a ne deschide la alte persoane şi la alte moduri de a gândi, fără a recunoaşte diversitatea ca o oportunitate, şi nu o ameninţare. Acestea sunt "ţarcuri" în care toţi riscăm să rămânem prizonieri. Fiţi atenţi: propriul grup, propria spiritualitate sunt realităţi pentru a ajuta să mergem cu poporul lui Dumnezeu, dar nu sunt privilegii, pentru că există pericolul de a ajunge închişi în aceste ţarcuri.

În schimb, sinodalitatea ne cere să privim dincolo de garduri cu măreţie de suflet, pentru a vedea prezenţa lui Dumnezeu şi acţiunea sa şi în persoane pe care nu le cunoaştem, în modalităţi pastorale noi, în locuri de misiune în care nu ne-am angajat niciodată înainte; ne cere să ne lăsăm loviţi, chiar "răniţi" de glasul, de experienţa şi de suferinţa celorlalţi: a fraţilor în credinţă şi a tuturor persoanelor care sunt alături de noi. Deschişi, inimă deschisă.

În sfârşit, a treia: a cultiva umilinţa. După a treia anunţare a pătimirii, Iacob şi Ioan cer locuri de onoare alături de Isus, care în schimb le răspunde invitându-i pe toţi să considere adevărată măreţie nu faptul de a fi slujit, ci faptul de a sluji, faptul de a fi slujitorul tuturor, pentru că el însuşi a venit să facă astfel (cf. Mc 10,44-45).

Înţelegem aici că o convertire spirituală trebuie să pornească de la umilinţă, care este poarta de intrare a tuturor virtuţilor. Mie îmi provoacă tristeţe atunci când găsesc creştini care se laudă: pentru că eu sunt preot de aici, sau pentru că sunt laici de acolo, pentru că eu sunt din această instituţie... Acesta este un lucru urât. Umilinţa este poarta, este începutul. Şi acest lucru ne determină să ne întrebăm: Dar eu ce anume caut cu adevărat în raporturile mele cu fraţii de credinţă? Pentru ce duc înainte anumite iniţiative în Biserică? Şi dacă ne dăm seama că într-un mod a reuşit să ne convingă un pic de orgoliu sau de mândrie, atunci să cerem harul de a ne converti din nou la umilinţă. De fapt, numai cei umili fac lucruri mari în Biserică, pentru că acela care este umil are baze solide, întemeiate pe iubirea lui Dumnezeu, care nu dispare niciodată, şi de aceea nu caută alte recunoaşteri.

Şi această etapă a convertirii spirituale este fundamentală pentru a edifica o Biserică sinodală: de fapt, numai persoana umilă îi valorizează pe ceilalţi şi primeşte contribuţia lor, sfaturile, bogăţia interioară, făcând să se evidenţieze nu propriul "eu", ci acel "noi" al comunităţii. Mie îmi provoacă durere când găsim creştini..., în spaniolă spunem "yo me mí conmigo para mí", "eu sunt cu mine pentru mine". Aceşti creştini "în centru". Este trist. Cel umil este cel care apără comuniunea în Biserică, evitând crăpăturile, depăşind tensiunile, ştiind să se pună deoparte chiar şi propriile iniţiative pentru a contribui la proiecte împărtăşite, şi asta pentru că în slujire găseşte bucurie, nu frustrare sau supărare. A trăi sinodalitatea, la fiecare nivel, este cu adevărat imposibil fără umilinţă.

Şi vreau să spun încă o dată, să subliniez rolul mişcărilor ecleziale. Mişcările ecleziale sunt pentru slujire, nu pentru noi înşine. Este trist atunci când se aude că "eu aparţin acesteia, celeilalte, celeilalte", ca şi cum ar fi un lucru superior. Mişcările ecleziale sunt pentru a sluji Biserica, nu sunt în ele însele un mesaj, o centralitate eclezială. Sunt pentru a sluji.

Sper ca aceste gânduri să vă fie utile pentru drumul vostru, în asociaţiile şi mişcările voastre, în relaţiile cu păstorii şi cu toate realităţile ecleziale; şi îmi doresc ca această întâlnire şi alte momente asemănătoare să vă ajute să valorizaţi respectivele carisme într-o perspectivă eclezială, pentru a da contribuţia voastră generoasă şi preţioasă evanghelizării, la care noi toţi suntem chemaţi.

Priviţi mereu asta: apartenenţa mea este la mişcarea eclezială, este la asociaţie sau este la Biserică? Este în mişcarea mea, în asociaţia mea pentru Biserică, precum un "stadion" pentru a ajuta Biserica. Dar mişcările închise trebuie eliminate, nu sunt ecleziale.

Vă binecuvântez, mergeţi înainte! Şi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. În favoarea mea!

Acum vă dau binecuvântarea. Mai întâi s-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria.

Recitarea "Bucură-te, Marie"

Binecuvântarea

Şi asta de a vă ruga în favoarea mea o spun gândindu-mă la un lucru care mi s-a întâmplat odată. Terminam audienţa generală şi era o bătrânică mică, se vedea că era de la ţară, o femeie umilă, dar avea ochi foarte frumoşi. Şi îmi făcea semn, era la douăzeci de metri. Eu am mers. "Câţi ani aveţi?" - "87", îmi spune ea. "Dar ce mâncaţi că vă simţiţi aşa de bine?" - "Eu mănând ravioli, îi fac eu", şi îmi explica şi reţeta pentru ravioli. Şi la sfârşit îi spun: "Rugaţi-vă pentru mine". Şi ea: "Fac asta în fiecare zi" - "Dar, spuneţi-mi, doamnă, dumneavoastră vă rugaţi în favoarea sau împotriva mea?". Răspunsul unei femei simple: "Sanctitate, se înţelege! Împotrivă se roagă acolo înăuntru!". Pentru aceasta eu cer să vă rugaţi în favoarea mea. M-a făcut să râd doamna aceea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu