© Vatican Media

Papa la Verona: Întâlnirea cu preoţi şi consacraţi

Bazilica "San Zeno" (Verona)
Sâmbătă, 18 mai 2024

Bună ziua tuturor!

Am voit să încep salutând aceste femei, care sunt călugăriţele din claustrare. Aţi văzut cum erau toate [face un gest care exprimă bucurie] aşa? Pentru că în claustrare nu se pierde bucuria, există bucuria. Şi sunt brave! Niciodată nu bârfesc, niciodată, sunt brave. Mulţumesc, surorilor!

Dragi preoţi,

Dragi călugăriţe şi dragi călugări, bună ziua!

Vă mulţumesc că sunteţi aici. Îi mulţumesc episcopului pentru primire şi pentru toată munca pe care o duce înainte împreună cu voi. Este frumos să fim împreună în această bazilică romanică, una dintre cele mai frumoase din Italia, care a inspirat şi poeţi precum Dante şi Carducci. Şi a fi aici împreună, episcopul, preoţi, călugăriţe şi călugări, şi a privi acest splendid tavan din lemn în formă de carenă ne face să ne simţim într-o mare barcă şi ne face să ne gândim la misterul Bisericii, barca Domnului care navighează pe marea istoriei pentru a duce tuturor bucuria evangheliei.

Această imagine evanghelică ne aminteşte cel puţin două lucruri asupra cărora aş vrea să mă opresc cu voi: primul este chemarea, chemarea primită şi de primit mereu; şi al doilea este misiunea, de îndeplinit cu îndrăzneală.

Înainte de toate, a primi chemarea primită: prim punct al reflecţiei noastre. La începutul activităţii sale în Galileea, Isus trece pe malul lacului şi îşi îndreaptă privirea spre o barcă şi spre două perechi de fraţi pescari, primii care aruncă năvoadele şi ceilalţi care le aranjează. Se apropie şi îi cheamă ca să-l urmeze (cf. Mt 4,18-22; Mc 1,16-20). Să nu uităm asta: la originea vieţii creştine este experienţa întâlnirii cu Domnul, care nu depinde de meritele noastre sau de angajarea noastră, ci de iubirea cu care vine să ne caute, bătând la uşa inimii noastre şi invitându-ne la o relaţie cu el. Mă întreb şi vă întreb: Eu l-am întâlnit pe Domnul? Mă las întâlnit de Domnul? Şi mai mult, la originea vieţii consacrate şi a vieţii sacerdotale nu suntem noi, darurile noastre sau vreun merit special, ci este chemarea surprinzătoare a Domnului, privirea sa milostivă care s-a aplecat asupra noastră şi ne-a ales pentru această slujire, deşi nu suntem mai buni decât alţii, suntem păcătoşi ca şi alţii. Acesta, surorilor şi fraţilor, este pur har, pur har. Îmi place ceea ce spunea Sfântul Augustin: priveşte într-o parte şi în într-alta, caută meritul şi nu vei găsi nimic, numai har. Este pur har, pură gratuitate, un dar neaşteptat care deschide inima noastră la uimire în faţa condescendenţei lui Dumnezeu. Harul provoacă asta: uimirea. "Dar eu nu-mi imaginam niciodată ceva de acest gen!...". Uimirea atunci când suntem deschişi la har şi lăsăm ca Domnul să lucreze în noi.

Iubiţi fraţi preoţi, dragi surori şi fraţi călugări: să încercăm să nu pierdem niciodată uimirea chemării! Să-mi amintesc ziua în care Domnul m-a chemat. Probabil că fiecare dintre noi îşi aminteşte bine cum a fost chemarea sau cel puţin timpul chemării: a ne aminti, asta ne aduce bucurie; precum şi să plângem de bucurie pentru momentul chemării. "Tu, vino!" - "Cine? Acela?" - "Nu, tu!" - "Da, nu... acela?" - "Nu, tu, tu!" - "Dar, Doamne, acela este mai bun decât mine..." - "Tu! Nenorocit, păcătos, aşa cum eşti tu, dar tu!". Să nu uităm timpul chemării. Această uimire, ce lucru frumos! Şi asta se alimentează cu amintirea darului primit prin har: trebuie să avem această amintire în noi.

Acesta este primul fundament al consacrării noastre şi al slujirii noastre: a primi chemarea primită, a primi darul cu care Dumnezeu ne-a surprins. Dacă pierdem această conştiinţă şi această amintire, riscăm să ne punem în centru pe noi înşine şi nu pe Domnul; fără această amintire riscăm să ne agităm în jurul proiectelor şi al activităţilor care folosesc mai mult cauzelor noastre decât cauzei Împărăţiei; riscăm să trăim şi apostolatul în logica promovării de noi înşine şi a căutării consensului, căutând să facem carieră, şi acest lucru este foarte urât, în loc să ne dedicăm viaţa pentru evanghelie şi pentru o slujire gratuită adusă Bisericii. El este cel care ne-a ales pe noi (cf. In 15,16), el este, el este în centru. Dacă ne amintim asta, că el m-a ales, chiar şi atunci când simţim povara oboselii şi a vreunei dezamăgiri, rămânem senini şi încrezători, fiind siguri că el nu ne va lăsa cu mâinile goale. Ca şi pescarii, antrenaţi la răbdare, şi noi, în mijlocul provocărilor complexe din timpul nostru, suntem chemaţi să cultivăm atitudinea interioară a aşteptării. Răbdarea: aşteptare şi răbdare, precum şi capacitatea de a înfrunta neprevăzutele, de a înfrunta schimbările, de a înfrunta riscurile legate de misiunea noastră; cu deschidere, dar cu inima trează, şi să cerem Duhului Sfânt acea capacitate de a discerne semnele timpurilor: asta nu, asta da, asta nu merge. Şi toate acestea le putem face pentru că la originea slujirii noastre este chemarea Domnului, iar el nu ne va lăsa singuri. Putem să aruncăm năvodul şi să aşteptăm cu încredere. Asta ne salvează, chiar şi în momentele mai dificile; de aceea să ne amintim de chemare, s-o primim în fiecare zi şi să rămânem cu Domnul. Noi toţi ştim că există momente dificile, există. Momente de întuneric, momente de dezolare... În aceste momente întunecate, să ne amintim chemarea, prima chemare, şi de acolo să luăm forţă.

Când această experienţă de a ne aminti prima chemare este bine înrădăcinată în noi, atunci putem să fim îndrăzneţi în misiunea de îndeplinit. Şi mă gândesc iar la Marea Galileei, de data aceasta după învierea lui Isus. El, pe malul aceluiaşi lac, îi întâlneşte din nou pe discipoli şi îi găseşte dezamăgiţi, amărâţi de un sentiment de înfrângere, pentru că au ieşit ca să pescuiască, "dar în noaptea aceea nu au prins nimic" (cf. In 21,3) - şi de câte ori ni se întâmplă asta în viaţa călugărească, în viaţa apostolică -, atunci Domnul îi zdruncină din acea resemnare, îi stimulează să reîncerce, să arunce iarăşi năvodul; şi ei "l-au aruncat şi nu mai reuşeau să-l tragă din cauza mulţimii peştilor" (v. 6). În momentele de dezamăgire, să nu ne oprim, să rezistăm. Să rezistăm. De atâtea ori uităm asta: niciunuia dintre noi, când am început acest drum, Domnul nu i-a spus că totul va fi frumos, mângâietor. Nu. Viaţa este din momente de bucurie, dar şi din momente întunecate. Să rezistăm. Capacitatea, curajul de a merge înainte şi curajul de a rezista.

Îndrăzneala - îndrăzneala apostolică - este un dar pe care această Biserică îl cunoaşte bine. De fapt, dacă există o caracteristică a preoţilor şi a călugărilor veronezi, este tocmai aceea de a fi întreprinzători, creativi, capabili să întrupeze profeţia evangheliei. Mulţumesc, mulţumesc pentru asta. Şi această iniţiativă evanghelică, este vorba de un sigiliu - s-o spunem aşa - care a marcat istoria voastră: este suficient să ne gândim la amprenta lăsată de atâţia preoţi, călugări şi laici în secolul al XIX-lea, pe care astăzi îi putem venera ca sfinţi şi fericiţi. Martori ai credinţei care au ştiut să unească vestirea cuvântului cu slujirea generoasă şi compătimitoare a celor nevoiaşi, cu o "creativitate socială" care a dus la naşterea de şcoli de formare, de spitale, case de îngrijire, case de primire şi locuri de spiritualitate. Această îndrăzneală de a fi creativi pentru poporul lui Dumnezeu.

Mulţi dintre aceşti sfinţi şi sfinte din secolul al XIX-lea erau contemporani între ei şi, cufundaţi în istoria zbuciumată a timpului lor, prin fantezia carităţii animate de Duhul Sfânt, au reuşit să creeze un soi de "sfântă fraternitate", capabilă să meargă în întâmpinarea nevoilor celor mai marginalizaţi şi ale celor mai săraci şi să se îngrijească de rănile lor. Nu uitaţi asta: rănile Bisericii, rănile săracilor. Să nu-l uităm pe bunul samaritean, care se opreşte şi merge acolo ca să vindece rănile. O credinţă care s-a tradus în îndrăzneala misiunii. Este nevoie de asta şi astăzi: îndrăzneala mărturiei şi a vestirii, bucuria unei credinţe active în caritate, iniţiativa unei Biserici care ştie să perceapă semnele timpului nostru şi să răspundă la necesităţile celui care îi este mai greu. Îndrăzneală, curaj, capacitate de a începe, capacitate de a risca. La toţi, o repet, la toţi trebuie să ducem mângâierea milostivirii lui Dumnezeu.

Şi cu privire la aceasta, iubiţi fraţi preoţi, mă opresc asupra unui lucru - mă adresez preoţilor, care sunt slujitorii sacramentului Pocăinţei. Vă rog, iertaţi tot, iertaţi tot. Şi când oamenii vin să se spovedească, nu mergeţi acolo pentru a investiga "dar, cum?...", nu aşa. Şi dacă voi nu sunteţi capabili în acel moment de a înţelege, mergeţi înainte, Domnul a înţeles. Dar vă rog, nu-i torturaţi pe penitenţi. Îmi spunea un mare cardinal, care a fost penitenţiar, era destul de conservator, dar în faţa pocăinţei, eu l-am auzit spunând: "Când o persoană vine la mine şi eu simt că are dificultate de a spune lucrurile, eu spun: «Am înţeles, mergi înainte». Eu nu am înţeles, dar Dumnezeu a înţeles". Asta, în sacramentul Reconcilierii. Vă rog ca să nu fie o şedinţă de tortură. Vă rog, iertaţi tot. Tot. Şi a ierta fără a face să sufere, a ierta deschizând inima la speranţă. Vouă preoţilor vă cer asta. Biserica are nevoie de iertare şi voi sunteţi instrumentele pentru a ierta. La toţi. La toţi trebuie să ducem mângâierea milostivirea lui Dumnezeu, în special la cel căruia îi este sete de speranţă, la cel care se află constrâns să trăiască la margini, rănit de viaţă, sau de vreo greşeală comisă, sau de nedreptăţile societăţii, care merg mereu în defavoarea celor mai fragili. Aţi înţeles? A-i ierta pe toţi.

Îndrăzneala unei credinţe active în caritate, voi aţi moştenit-o de la istoria voastră. Şi atunci aş vrea să vă spun cu Sfântul Paul: "Să nu obosiţi în a face bine" (2Tes 3,13). Nu cedaţi în faţa descurajării: fiţi îndrăzneţi în misiune, să ştiţi şi astăzi să fiţi o Biserică ce devine aproapele, ce se apropie de răscrucile străzilor, ce îngrijeşte rănile, ce mărturiseşte milostivirea lui Dumnezeu. În acest mod barca Domnului, în mijlocul furtunilor din lume, poate salva pe atâţia care altminteri riscă să naufragieze. Furtunile, aşa cum ştim, nu lipsesc în zilele noastre, există atâtea, nu lipsesc. Multe dintre ele au rădăcina lor în avariţie, în lăcomie, în căutarea neînfrânată de a satisface propriul eu, şi se alimentează într-o cultură individualistă, indiferentă şi violentă. Furtunile, în cea mai mare parte, vin de aici.

Şi sunt atât de actuale, în acest sens, cuvintele Sfântului Zeno, care afirmă: "Nu este o vină izolată - fraţilor preaiubiţi - a ne lăsa cuprinşi de cătuşele lăcomiei. [...] Dar de vreme ce toată lumea a fost arsă de incendiul acestei ciume de nestins, avariţia, din ceea ce se crede, a încetat să fie o vină, pentru că nu a lăsat pe nimeni să-i aducă reproşuri. Toată lumea se aruncă în cap în câştiguri rele şi nu s-a găsit nimeni care să-i impună muşcătura dreptăţii. [...] De aceea se întâmplă ca toate naţiunile să cadă clipă de clipă ca urmare a rănilor reciproce" (Discurs 5 [I, 9], Despre avariţie). Riscul este acesta şi pentru noi: ca răul să devină "normal". "Acest lucru este normal, acest lucru este normal...". Nu. Este un risc, acesta. Răul nu este normal, nu trebuie să fie normal. În iad da, dar aici nu. Răul nu poate să fie normal. Şi să ne obişnuim cu lucrurile urâte: "Toată lumea face asta, aşadar, şi eu". Astfel devenim complici! În schimb, vorbind veronezilor, Sfântul Zeno spune: "Casele voastre sunt deschise pentru toţi călătorii, sub voi nimeni, nici viu, nici mort, nu a fost văzut îndelung gol. De acum, săracii noştri nu ştiu ce înseamnă a cerşi de mâncare" (Discurs 14 [I, 10], Despre avariţie). Fie ca aceste cuvinte să fie adevărate pentru voi astăzi!

Fraţilor şi surorilor, mulţumesc! Mulţumesc pentru că aţi dăruit Domnului viaţa voastră şi pentru angajarea voastră în apostolat. În urmă cu câteva zile am fost împreună cu preoţi aflaţi deja "la pensie", de la 40 de ani de preoţie în sus, şi am văzut acei preoţi care au dat viaţa Domnului şi au acea înţelepciune a inimii, le-am spus acelaşi lucru: mulţumesc pentru angajarea voastră în apostolat. Mergeţi înainte cu curaj. Mai bine: să mergem înainte cu curaj, toţi! Avem harul şi bucuria de a fi împreună pe nava Bisericii, între orizonturi minunate şi furtuni alarmante, dar fără frică, pentru că Domnul este mereu cu noi şi el este cel care are cârma, care ne conduce, care ne susţine. Şi asta o spun nu numai preoţilor, ci şi vouă, călugări şi călugăriţe. Înainte, curaj! Nouă ne revine misiunea de a primi chemarea şi de a fi îndrăzneţi în misiune. Aşa cum spunea un mare sfânt al vostru, Daniel Comboni: "Sfinţi şi capabili. [...] Unul fără celălalt valorează puţin pentru cel care bate cariera apostolică. Misionarul şi misionara nu pot merge singuri în paradis. Singuri vor merge în iad. Misionarul şi misionara trebuie să meargă în paradis însoţiţi de sufletele mântuite. Aşadar, mai întâi: sfinţi, [...] dar nu este suficient: este nevoie de caritate" (Scrieri, 6655), ambele lucruri.

Asta vă urez vouă şi comunităţilor voastre: o "sfinţenie capabilă", o credinţă vie care cu caritate îndrăzneaţă să semene împărăţia lui Dumnezeu în orice situaţie a vieţii zilnice. Şi dacă geniul lui Shakespeare s-a lăsat inspirat de frumuseţea acestui loc pentru a ne relata evenimentele zbuciumate ale doi îndrăgostiţi, împiedicaţi de ura respectivelor familii, noi, creştinii, inspiraţi de evanghelie, să ne angajăm să semănăm peste tot o iubire: unde este ură, eu să pun iubire, unde este ura, eu să fiu capabil să semăn iubire. O iubire mai puternică decât ura - astăzi există atâta ură în lume -, a semăna o iubire mai puternică decât ura şi mai puternică decât moartea. Visaţi-o aşa, Verona, ca oraşul iubirii, nu numai în literatură, ci în viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu să vă însoţească şi să vă binecuvânteze. Şi vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine. Dar rugaţi-vă în favoarea mea, nu împotriva mea! Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu