© Vatican Media, 2018

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a IV-a Zi Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor (28 iulie 2024)

"La bătrâneţe să nu mă părăseşti" (cf. Ps 71,9)

Iubiţi fraţi şi surori!

Dumnezeu nu-i părăseşte pe fiii săi, niciodată. Nici atunci când vârsta înaintată şi forţele slăbesc, când părul albeşte şi rolul social dispare, când viaţa devine mai puţin productivă şi riscă să pară inutilă. El nu priveşte aparenţele (cf. 1Sam 16,7) şi nu dispreţuieşte să aleagă pe cei care pentru mulţi apar irelevanţi. Nu rebutează nicio piatră, dimpotrivă, cele mai "vechi" sunt baza sigură pe care pietrele "noi" pot să se sprijine pentru a construi toate împreună edificiul spiritual (cf. 1Pt 2,5).

Sfânta Scriptură, în întregime, este o relatare a iubirii fidele a Domnului, din care reiese o certitudine mângâietoare: Dumnezeu continuă să ne arate milostivirea sa, mereu, în fiecare fază a vieţii, şi în orice condiţie ne aflăm, chiar şi în trădările noastre. Psalmii sunt plini de uimirea inimii umane în faţa lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de noi în pofida micimii noastre (cf. Ps 144,3-4); ne asigură că Dumnezeu a ţesut pe fiecare dintre noi încă din sânul matern (cf. Ps 139,13) şi că nici în iad nu va părăsi viaţa noastră (cf. Ps 16,10). Aşadar, putem fi siguri că va fi aproape de noi şi la bătrâneţe, cu atât mai mult pentru că în Biblie a îmbătrâni este semn de binecuvântare.

Şi totuşi, în psalmi găsim şi această invocaţie îndurerată către Domnul: "Nu mă respinge în timpul bătrâneţii mele" (Ps 71,9). O expresie puternică, foarte cruntă. Ne face să ne gândim la suferinţa extremă a lui Isus care pe cruce a strigat: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).

Aşadar, în Biblie găsim certitudinea apropierii lui Dumnezeu în fiecare perioadă a vieţii şi, în acelaşi timp, teama părăsirii, îndeosebi la bătrâneţe şi în momentul de durere. Nu este vorba de o contradicţie. Privind în jurul nostru, nu ne este greu să verificăm cum aceste expresii oglindesc o realitate mai mult decât evidentă. Prea des singurătatea este însoţitoarea amară a vieţii noastre, bătrâni şi bunici. De atâtea ori, ca episcop de Buenos Aires, mi s-a întâmplat să vizitez case de odihnă şi să-mi dau seama cât de rar primeau vizite acele persoane: unele nu-i vedeau pe cei dragi ai lor de multe luni.

Sunt multe motivele acestei singurătăţi: în multe ţări, mai ales cele mai sărace, bătrânii ajung singuri, deoarece copiii sunt constrânşi să emigreze. Sau mă gândesc la numeroasele situaţii de conflict: câţi bătrâni rămân singuri pentru că bărbaţii - tineri şi adulţi - sunt chemaţi să lupte şi femeile, mai ales mamele cu copii mici, părăsesc ţara pentru a da siguranţă copiilor. În oraşele şi în satele devastate de război rămân atâţia bătrâni şi vârstnici singuri, unice semne de viaţă în zone unde par să domnească părăsirea şi moartea. Apoi, în alte părţi ale lumii există o convingere falsă, foarte înrădăcinată în unele culturi locale, care generează ostilitate faţă de bătrâni, suspectaţi că recurg la vrăjitorie pentru a le lua tinerilor energii vitale; aşa încât, în caz de moarte prematură sau de boală sau de destin potrivnic care lovesc un tânăr, vina este făcută să cadă asupra vreunui bătrân. Această mentalitate trebuie combătută şi extirpată. Este una dintre acele prejudecăţi nefondate, de care credinţa creştină ne-a eliberat, care alimentează o conflictualitate generaţională persistentă între tineri şi bătrâni.

Dacă ne gândim bine, această acuză adusă bătrânilor, că "fură viitorul de la tineri", este foarte prezentă astăzi peste tot. Ea se întâlneşte, sub alte forme, şi în societăţile mai avansate şi moderne. De exemplu, s-a răspândit de acum convingerea că bătrânii fac să apese asupra tinerilor costul asistenţei de care au nevoie, şi în acest mod sustrag resurse de la dezvoltarea ţării şi, prin urmare, de la tineri. Este vorba de o percepţie deformată a realităţii. Este ca şi cum supravieţuirea bătrânilor ar pune în pericol pe cea a tinerilor. Ca şi cum pentru a-i favoriza pe tineri ar fi necesar să se neglijeze bătrânii sau chiar să fie suprimaţi. Contrapoziţia între generaţii este o înşelătorie şi este un rod otrăvit al culturii ciocnirii. A-i pune pe tineri împotriva bătrânilor este o manipulare inacceptabilă: "Este în joc unitatea vârstelor vieţii: adică, punctul real de referinţă pentru înţelegerea şi aprecierea vieţii umane în întregimea sa" (Cateheză, 23 februarie 2022).

Psalmul citat anterior - unde se imploră să nu fie părăsiţi la bătrâneţe - vorbeşte despre un complot care se face în jurul vieţii bătrânilor. Par cuvinte excesive, dar se înţeleg dacă se ia în considerare că singurătatea şi rebutarea bătrânilor nu sunt întâmplătoare şi nici inevitabile, ci rod al alegerilor - politice, economice, sociale şi personale - care nu recunosc demnitatea infinită a fiecărei persoane "dincolo de orice circumstanţă şi în orice stare sau situaţie s-ar afla" (Declaraţia Dignitas infinita, 1). Asta se întâmplă când se pierde valoarea fiecăruia şi persoanele devin numai un cost, în unele cazuri prea ridicat de plătit. Ceea ce este mai rău este că, adesea, bătrânii înşişi ajung să fie victime ale acestei mentalităţi şi ajung să fie consideraţi ca o povară, dorind ei înşişi cei dintâi să se dea deoparte.

Pe de altă parte, astăzi sunt multe femeile şi bărbaţii care caută propria realizare personală într-o existenţă cel mai mult posibil autonomă şi dezlegată de ceilalţi. Apartenenţele comune sunt în criză şi se afirmă individualităţile; trecerea de la "noi" la "eu" apare unul dintre cele mai evidente semne ale timpurilor noastre. Familia, care este prima şi cea mai radicală contestare a ideii că ne putem salva singuri, este una dintre victimele acestei culturi individualiste. Însă, când se îmbătrâneşte, treptat ce forţele scad, mirajul individualismului, iluzia de a nu avea nevoie de nimeni şi de a putea trăi fără legături se revelează prin ceea ce este; în schimb, ajung să aibă nevoie de toate, dar de acum singuri, fără a mai avea ajutor, fără cineva pe care să se poată baza. Este o descoperire tristă pe care o fac mulţi atunci când este prea târziu.

Singurătatea şi rebutarea au devenit elemente recurente în contextul în care suntem cufundaţi. Ele au rădăcini multiple: în unele cazuri sunt rodul unei excluderi programate, o soartă de "complot social" trist; în alte cazuri este vorba din păcate de o decizie proprie. Alteori încă se îndură prefăcându-se că este vorba de o alegere autonomă. Tot mai mult "am pierdut gustul fraternităţii" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 33) şi ne este greu chiar şi numai să ne imaginăm ceva diferit.

Putem observa în mulţi bătrâni acel sentiment de resemnare despre care vorbeşte Cartea lui Rut când relatează despre bătrâna Noemi care, după moartea soţului şi a copiilor, invită cele două nurori, Orpa şi Rut, să se întoarcă în ţara lor de origine şi la casa lor (cf. Rut 1,8). Noemi - ca atâţia tineri de astăzi - se teme să rămână singură, şi totuşi nu reuşeşte să-şi imagineze ceva diferit. Ca văduvă, este conştientă că valorează puţin în ochii societăţii şi este convinsă că este o povară pentru acele două tinere care, contrar ei, au toată viaţa înainte. Pentru aceasta crede că este mai bine să se dea deoparte şi ea însăşi invită tinerele nurori s-o lase şi să-şi construiască viitorul lor în alte locuri (cf. Rut 1,11-13). Cuvintele sale sunt un concentrat de convenţii sociale şi religioase care par imutabile şi care marchează destinul său.

Relatarea biblică ne prezintă în acest moment două opţiuni diferite în faţa invitaţiei lui Rut şi, prin urmare, în faţa bătrâneţii. Una dintre cele două nurori, Orpa, care deşi o iubeşte pe Noemi, cu un gest afectuos o sărută, dar acceptă ceea ce şi ei i se pare unica soluţie posibilă şi pleacă pe drumul său. În schimb, Rut nu se dezlipeşte de Noemi şi îi adresează cuvinte surprinzătoare: "Nu insista să te părăsesc" (Rut 1,16). Nu-i este frică să sfideze cutumele şi simţul comun, simte că acea femeie bătrână are nevoie de ea şi, cu curaj, rămâne alături de ea în ceea ce va fi începutul unei noi călătorii pentru ambele. Pe noi toţi - obişnuiţi cu ideea că singurătatea este un destin inevitabil - Rut ne învaţă că la invocaţia "nu mă părăsi!" este posibil să răspundem "nu te voi părăsi!". Nu ezită să răstoarne ceea ce pare o realitate imutabilă: a trăi singuri nu poate fi unica alternativă! Nu întâmplător Rut - cea care rămâne aproape de bătrâna Noemi - este o înaintaşă a lui Mesia (cf. Mt 1,5), a lui Isus, Emanuel, Cel care este "Dumnezeu cu noi", Cel care aduce apropierea şi proximitatea lui Dumnezeu la toţi oamenii, de toate condiţiile, de toate vârstele.

Libertatea şi curajul lui Rut ne invită să parcurgem un drum nou: să urmăm paşii săi, să pornim în călătorie cu această tânără femeie străină şi cu bătrâna Noemi, să nu ne fie frică să schimbăm obişnuinţele noastre şi să imaginăm un viitor diferit pentru bătrânii noştri. Recunoştinţa noastră se îndreaptă spre toate acele persoane care, deşi cu atâtea sacrificii, au urmat de fapt exemplul lui Rut şi se îngrijesc de un bătrân sau pur şi simplu arată zilnic apropierea lor de rude sau cunoscuţi care nu mai au pe nimeni. Rut a ales să fie aproape de Noemi şi a fost binecuvântată: cu o căsătorie fericită, o descendenţă, un pământ. Acest lucru este valabil mereu şi pentru toţi: stând aproape de bătrâni, recunoscând rolul de neînlocuit pe care ei îl au în familie, în societate şi în Biserica, vom primi şi noi atâtea daruri, atâtea haruri, atâtea binecuvântări!

În această a IV-a Zi Mondială dedicată lor, să facem să nu le lipsească duioşia noastră bunicilor şi bătrânilor din familiile noastre, să-i vizităm pe cei care sunt descurajaţi şi nu mai speră că un viitor diferit este posibil. Atitudinii egoiste care duce la rebutare şi la singurătate să îi contrapunem inima deschisă şi faţa fericită a celui care are curajul de a spune: "Nu te voi părăsi!" şi de a întreprinde un drum diferit.

La voi toţi, preaiubiţi bunici şi bătrâni, şi la cei care sunt aproape de voi să ajungă binecuvântarea mea însoţită de rugăciune. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 25 aprilie 2024.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu