La stânga, Mons. Fisichella, în timpul înmânării Bulei de convocare © Vatican Media

Jubileul 2025, Mons. Fisichella: A mărturisi speranţa este o necesitate

de Marie Duhamel

Joi, 9 mai 2024, la ora 17.30, papa a înmânat Bula de convocare a Jubileului 2025 "Spes non confundit" arhipăstorilor bazilicilor papale. Bula a fost citită în Bazilica "Sfântul Petru" înainte de celebrarea Vesperelor II din solemnitatea Înălţării Domnului şi astfel Jubileul Ordinar din 2025 a fost proclamat oficial. De la deschiderea Porţii Sfinte în prima dintre bazilicile majore, la 24 decembrie, până la închiderea sa, la 6 ianuarie 2026, Roma, oraşul sfinţilor Petru şi Paul, prevede să primească 32 de milioane de persoane, între care cel puţin 100 de mii de credincioşi pe jos, "pelerini ai speranţei" care vor trăi experienţa iertării şi a indulgenţei. Fundamentale în fiecare An Sfânt, aşa cum afirmă la Vatican News Monseniorul Rino Fisichella, pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare.

Monsenior Rino Fisichella, iertarea şi indulgenţa mai sunt acestea semnificaţiile primare ale Jubileului?

Jubileul mai păstrează caracteristica sa în decursul secolelor, puţine lucruri s-au modificat în istoria Jubileului. Jubileul Papei Bonifaciu al VIII-lea rămâne ca începutul marii indulgenţe. Termenul indulgenţă deja cu secole înainte era sinonim cu milostivire, cu iertare şi Papa Bonifaciu oferă, aşa cum scrie el însuşi în Bulă, nu numai o iertare, o indulgenţă deplină, ci foarte deplină. Eu cred că aceasta este încă experienţa care poate să fie trăită în Jubileul din 2025, adică experienţa iertării şi experienţa milostivirii. Până la urmă, trăim şi o cultură care vorbeşte puţin despre iertare şi cresc tot mai mult cazurile de supărare, cazurile de ură, în faţa formelor de violenţă suntem tot mai închişi în noi înşine, în timp ce găsim o oportunitate, cu Jubileul, de a reparcurge cu forţă marele drum al iertării.

Pentru ce harul iertării este şi astăzi un drum care trebuie întreprins?

Înainte de toate, iertarea este o angajare concretă a iubirii creştine. Nu putem să uităm că iertarea este rod al iubirii. Cine iubeşte iartă, cine nu iubeşte nu este capabil de iertare şi cine nu iartă nu este capabil să iubească. Cei doi termeni sunt strâns legaţi unul cu altul şi unul consecinţă a celuilalt. Aşadar, într-un context cum este al nostru, care cultural trăieşte din violenţă - să nu uităm războaiele care sunt prezente, dar să nu uităm şi acele acte de violenţă care în fiecare zi fac parte din viaţa zilnică a comunităţilor noastre ale fiecăruia dintre noi mai ales pentru cel care trăieşte în marile oraşe -, toate acestea trebuie să fie o angajare care dăruieşte speranţa de a avea acces la iertare.

Ştim cât de mult milostivirea, sacramentul iertării sunt în inima papei care propune întocmai speranţa. De ce?

Pentru că lumea de astăzi are nevoie de speranţă. Speranţa este marea uitată în predica noastră. Noi vorbim mereu despre credinţă şi iubire, nu vorbim niciodată despre speranţă. Şi totuşi, speranţa este conţinutul de care lumea are nevoie astăzi în mod deosebit. Şi nu numai pentru ţviolenţă, ci şi mai pozitiv. Cine ar putea întreprinde să înceapă să privească la viitor fără să aibă speranţă? Speranţa aparţine stadiilor vieţii fiecăruia dintre noi, copilul speră, adolescentul speră, tinerii speră, adulţii speră, bătrânii speră, speranţa însoţeşte stadiile vieţii persoanelor. Şi noi trebuie să fim capabili să însoţim această speranţă cu conţinuturi şi cu semne care o fac concretă. Jubileul vrea să fie asta, vrea să fie o amintire şi o provocare, pentru că vestea speranţei, care este veste a învierii lui Isus Cristos, să nu uităm asta, pentru noi creştinii, o spune Apostolul Paul, Cristos este speranţa noastră. Speranţa se naşte pentru noi din certitudinea învierii lui Isus şi prin urmare, în faţa atâtor forme de rău, a atâtor forme de moarte şi chiar în faţa unei culturi de moarte trebuie să fim vestitori şi martori cu semne concrete de viaţă şi de speranţă.

Papa îi interpelează pe credincioşi, îi invită să mărturisească semne de speranţă, dar interpelează şi pe cel care este la putere pentru a da acest impuls de speranţă. Ne gândim desigur la prizonierii de eliberat, la datoriile de şters. În ce mod îi interpelează papa pe liderii de astăzi?

Papa are expresii foarte puternice în Bulă şi se adresează celor care au responsabilitatea de conducere a naţiunilor ca să poată realiza, spune el, forme de amnistie, foloseşte o expresie care se deschide la atâtea semnificaţii şi la atâtea posibilităţi şi cere să se ierte datoria pe care ţările sărace au contractat-o faţă de instituţiile internaţionale. Şi cere de asemenea să se aibă atenţie faţă de cei care mor de foame în timp ce se cheltuiesc resurse financiare destinate violenţei războiului. Există diferite apeluri care se unesc şi cu angajarea concretă a fiecăruia dintre creştini, pentru că papa spune să nu uităm că toţi cei care lucrează pentru pace cu mâinile lor, aceştia sunt cu adevărat fericiţi, adică aceştia fac parte din împărăţia lui Dumnezeu.

În "Spes non confundit" Francisc vorbeşte şi despre Jubileu ca mers către Roma, pornind la drum spre mormintele apostolilor Petru şi Paul. Care este importanţa acestui drum fizic?

Pelerinajul este unul dintre semnele care aparţine vieţii Bisericii, dar pelerinajul este şi icoana vieţii fiecărei persoane, credincioase sau necredincioase. Adesea noi suntem nişte rătăcitori, adică mergem, dar nu avem o destinaţie, şi este ceea ce în schimb îl deosebeşte pe pelerin. Pelerinul are o destinaţie în faţa sa şi viaţa nu poate să fie aceea a unui rătăcitor care nu are o direcţie şi nu are un sens. Viaţa trebuie să aibă un sens, trebuie să aibă o direcţie, iată de ce devine un pelerinaj. Pelerinajul aparţine, mai ales lumii tinerilor, astăzi. Lumea tinerilor este entuziastă să pornească la drum. Vedem asta de fiecare dată când sunt iniţiative pentru pelerinaje şi se poate constata asta zilnic. La Roma aşteptăm circa 100 de mii de persoane, 100 de mii de pelerini care vor veni pe jos şi vor face pelerinajul lor mergând din diferite ţări şi arătând că este adevărată însăşi semnificaţia cuvântului pelerin, adică acela care străbate câmpii, acela care străbate graniţele, pentru că graniţele sunt depăşite de sentimentul de unitate a întregului neam omenesc şi al fraternităţii care trebuie să ne unească pe toţi. Şi pelerinajul la mormântul lui Petru şi Paul pentru credincioşi înseamnă a fi întăriţi în credinţă, noi trăim un moment de criză în faţa ochilor tuturor. Pelerinajul poate să fie cu adevărat un instrument pentru a reflecta asupra existenţei noastre, pentru a ne întoarce în noi înşine şi pentru a înţelege că avem nevoie cu adevărat de Domnul Isus.

Vorbeaţi despre tineri, există un alt cuvânt pe care papa îl propune, pe care îl pune înainte, şi este răbdarea. De ce este importantă această răbdare în lumina speranţei?

Papa scrie că în epoca Internetului răbdarea a dispărut complet din viaţa noastră. Vrem totul şi imediat şi aceasta este noua cultură digitală printre aspectele sale negative. Răbdarea la care papa face referinţă este un conţinut biblic profund, răbdarea nu vrea să însemne a îndura sau a suporta, răbdarea biblică înseamnă cu totul altceva, înseamnă a avea curajul de a înfrunta situaţiile şi, prin urmare, înseamnă a avea capacitatea de a şti să aşteptăm. Speranţa vorbeşte despre aşteptare şi, prin urmare, aşteptarea cere din partea fiecăruia dintre noi acel sentiment de răbdare care este tenacitatea cu care vedem scurgerea timpului, dar nu renunţăm având certitudinea speranţei care ne-a fost dată.

Cum să trăim acest moment de Jubileu care vine în plin drum sinodal? În ce mod sunt legate Sinodul şi Jubileul?

Înainte de toate, pentru că Sinodul şi Jubileul sunt un drum, un drum comun, un drum al întregului popor al lui Dumnezeu. Jubileul se naşte pentru o mişcare de popor, Jubileul nu se naşte pentru că papa a voit un Jubileu, dimpotrivă, Bonifaciu al VIII-lea nici nu ştia ce anume era un Jubileu şi avem documentele care atestă tocmai asta. Aşadar, poporul din Roma este cel care a cerut Jubileul şi drumul sinodal este drumul unui popor, este un popor aflat pe cale pentru a vesti speranţa şi certitudinea speranţei cu învierea Domnului. Amândouă au acelaşi scop de a duce evanghelia veştii învierii lui Isus Cristos, care este speranţa noastră.

Anul 2025, anul Jubileului, şi creştinii vor sărbători toţi Paştele în aceeaşi zi. Anul acesta, papa vorbeşte despre asta în Bulă, sunt şi cei 1700 de ani de la Conciliul Ecumenic din Niceea. Cum îşi propune acest Jubileu să fie ocazie pentru a merge înainte în unitatea dintre creştini?

Papa spune că norocul de a celebra anul viitor Paştele toţi împreună devine şi o oportunitate pentru a face să se înţeleagă că neînţelegerile din trecut nu le mai înţeleg astăzi atâtea persoane. Aşadar, ar fi necesar un efort comun pentru a ajunge, cel puţin toţi creştinii, să celebreze Paştele în aceeaşi zi. Dar aceasta era şi o dezbatere prezentă la Niceea. La Niceea s-a discutat şi despre data Paştelui. Iată, eu cred şi sper, din acest punct de vedere sunt convins că celebrarea aniversării a 1700 de ani de la primul Conciliu din istoria Bisericii, să poată deveni şi o angajare ecumenică foarte puternică pentru toţi creştinii. Înainte de toate pentru că Niceea, în pofida neînţelegerilor, a dificultăţilor, a luptelor, a diviziunilor, Niceea scrie pentru prima dată mărturisirea de credinţă utilizând expresia "Noi credem". Până în acel moment toate mărturisirile de credinţă pe care le avem spun "Eu cred", pentru că sunt formulele de credinţă baptismală. Pentru prima dată Biserica la Niceea conştientizează ceea ce este acel "noi" al Bisericii şi prin urmare un "noi" care în decursul secolelor probabil că a fost uitat, probabil că a suferit şi diminuări, desigur trebuie să constatăm diviziuni, dar conştiinţa, responsabilitatea, în faţa lumii că suntem noi Biserică, noi care credem, noi care sperăm, noi care dăm mărturie despre învierea Domnului Isus, nu poate să dispară.

(După Vatican News, 10 mai 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu