© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 8 mai 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 19. Speranţa

Iubiţi fraţi şi surori!

În ultima cateheză am început să reflectăm asupra virtuţilor teologale. Sunt trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Data trecută am reflectat asupra credinţei, astăzi este rândul speranţei.

"Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1817). Aceste cuvinte ne confirmă că speranţa este răspunsul oferit inimii noastre, când se naşte în noi întrebarea absolută: "Ce se va întâmpla cu mine? Care este destinaţia călătoriei? Ce se întâmplă cu destinul lumii?".

Toţi ne dăm seama că un răspuns negativ la aceste întrebări produce tristeţe. dacă nu există un sens pentru călătoria vieţii, dacă la început şi la sfârşit este nimicul, atunci ne întrebăm pentru ce ar mai trebui să mergem: de aici se naşte disperarea omului, senzaţia inutilităţii a toate. Şi mulţi ar putea să se răzvrătească: m-am străduit să fiu virtuos, să fiu prudent, drept, puternic, cumpătat. Am fost şi un bărbat sau o femeie de credinţă... La ce a folosit lupta mea dacă totul se termină aici? Dacă lipseşte speranţa, toate celelalte virtuţi riscă să se uzeze şi să ajungă în cenuşă. Dacă nu ar exista o zi de mâine credibilă, un orizont luminos, n-ar rămâne decât să se concluzioneze că virtutea este o trudă inutilă. "Numai când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine trăibil şi prezentul", spunea Benedict al XVI-lea (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 2).

Creştinul are speranţă nu prin merit propriu. Dacă crede în viitor este pentru că Cristos a murit şi a înviat şi ni l-a dăruit pe Duhul său. "Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă credibilă, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru" (ivi, 1). În acest sens, încă o dată, noi spunem că speranţa este o virtute teologală: nu provine de la noi, nu este o încăpăţânare cu care vrem să ne autoconvingem, ci este un cadou care vine direct de la Dumnezeu.

Atâtor creştini aflaţi în îndoială, care nu erau complet renăscuţi la speranţă, apostolul Paul le pune în faţă logica nouă a experienţei creştine: "Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit. Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,17-19). Este ca şi cum ar spune: dacă crezi în învierea lui Cristos, atunci ştii cu certitudine că nicio înfrângere şi nicio moarte nu este pentru totdeauna. Dar dacă nu crezi în învierea lui Cristos, atunci totul devine gol, chiar şi predica apostolilor.

Speranţa este o virtute împotriva căreia păcătuim des: în nostalgiile noastre rele, în melancoliile noastre, când credem că fericirile din trecut sunt îngropate pentru totdeauna. Păcătuim împotriva speranţei când capitulăm în faţa păcatelor noastre, uitând că Dumnezeu este milostiv şi este mai mare decât inima noastră. Să nu uităm asta, fraţilor şi surorilor: Dumnezeu iartă tot, Dumnezeu iartă mereu. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare. Dar să nu uităm acest adevăr: Dumnezeu iartă tot, Dumnezeu iartă mereu. Păcătuim împotriva speranţei când capitulăm în faţa păcatelor noastre; păcătuim împotriva speranţei când în noi toamna anulează primăvara; când iubirea lui Dumnezeu încetează să fie un foc veşnic şi nu avem curajul de a lua decizii care ne angajează pentru toată viaţa.

De această virtute creştină lumea are atâta nevoie astăzi! Lumea are nevoie de speranţă, aşa cum are atâta nevoie de răbdare, o virtute care merge în contact strâns cu speranţa. Oamenii răbdători sunt ţesători de bine. Doresc cu încăpăţânare pacea şi chiar dacă unii se grăbesc şi ar vrea totul şi imediat, răbdarea are capacitatea aşteptării. Şi atunci când în jur mulţi au cedat în faţa descurajării, cel care este animat de speranţă şi este răbdător este în măsură să traverseze nopţile cele mai întunecate. Speranţa şi răbdarea merg împreună.

Speranţa este virtutea celui care are inima tânără; şi aici nu contează vârsta din acte. Pentru că există şi bătrâni cu ochii plini de lumină, care trăiesc o tensiune permanentă spre viitor. Să ne gândim la cei doi mari bătrâni din Evanghelie, Simeon şi Ana: nu au încetat niciodată să aştepte şi au văzut ultima bucată din drumul lor binecuvântată de întâlnirea cu Mesia, pe care l-au recunoscut în Isus, dus la templu de părinţii săi. Ce har dacă ar fi aşa pentru noi toţi! Dacă după o lungă peregrinare, depunând desaga şi toiagul, inima noastră s-ar umple de o bucurie pe care n-am simţit-o niciodată şi am putea şi noi să exclamăm: "Acum slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, / după cuvântul tău, în pace, / căci au văzut ochii mei mântuirea ta / pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, / lumină spre luminarea neamurilor / şi slava poporului tău, Israel!" (Lc 2,29-32).

Fraţilor şi surorilor, să mergem înainte şi să cerem harul de a avea speranţa, speranţa cu răbdarea. Privind mereu la acea întâlnire definitivă; gândindu-ne mereu că Domnul este aproape de noi, că niciodată, niciodată moartea nu va fi victorioasă! Să mergem înainte şi să cerem Domnului să ne dea această mare virtute a speranţei, însoţită de răbdare. Mulţumesc.

* * *

Astăzi Biserica înalţă rugăciunea "Implorării" către Sfânta Fecioară Maria a Rozariului de la Pompei. Invit pe toţi să invocăm mijlocirea Mariei, pentru ca Domnul să dea pace lumii întregi, în special iubitei şi martirizatei Ucraina, Palestinei şi Israelului, Myanmarului. Îi încredinţez îndeosebi Mamei noastre pe tineri, pe bolnavi, pe bătrâni şi pe soţii noi care sunt prezenţi aici astăzi şi îndemn pe toţi să valorizeze în această lună mai rugăciunea sfântului Rozariu.

Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu