© Vatican Media

Card. Pizzaballa: "Pacea în Ţara Sfântă va veni numai de jos"

de Roberto Cetera

"Când ne-am întâlnit în noiembrie pentru o lungă conversaţie la 30 de zile după începutul războiului din Gaza, nu-mi imaginam desigur să ne reîntâlnim iarăşi aici după 200 de zile, şi fără ca între timp să se fi maturat o posibilă soluţie la conflict", începe patriarhul de Ierusalim, cardinalul Pierbattista Pizzaballa, pe care-l întâlnim în palatul patriarhiei la Ierusalim, în cadrul unei intervenţii a lui pentru Earth Day.

• În acel interviu lung dumneavoastră exprimaţi multă tristeţe pentru evenimentele care se petreceau şi atâta dezamăgire pentru "punţile" care păreau că au căzut definitiv.

Din păcate, nu s-a schimbat cine ştie ce de atunci: incertitudinea cu privire la rezultatele acestei crize încă domneşte suverană. Ceea ce s-a schimbat, cu privire la ceea ce atunci putea să pară un exces de pesimism, este regăsirea noastră - când spun a noastră, spun a mea şi a comunităţii pe care o conduc - a busolei de orientare şi voinţa de a nu capitula şi de a rezista în faţa tragediei care continuă să se consume în faţa ochilor noştri, dacă nu chiar atinge direct atâtea dintre persoanele noastre. În acel timp eram într-adevăr şocaţi. Trăiesc în această ţară de 34 de ani, care este de acum ţara mea, şi am văzut cu adevărat multe printre războaie, intifade, ciocniri etc., dar nu am îndoieli: aceasta este încercarea cea mai dificilă care ne-a revenit s-o înfruntăm. Acum incertitudinea este cu privire la cât va mai dura acest război, şi mai mult cu privire la ce se va întâmpla după aceea, pentru că vedeţi că un lucru este sigur: nimic nu va mai fi ca înainte. Şi nu mă refer numai la politică; mă gândesc la fiecare dintre noi. Acest război ne va schimba pe toţi. Pentru a-l metaboliza va fi nevoie de timpuri lungi. Dar este adevărat şi că aici timpurile lungi sunt ceva obişnuit, răbdarea în bine şi în rău nu lipseşte niciodată. Altminteri nu s-ar explica un război care în diferite forme durează oricum de 76 de ani.

• Şi dumneavoastră vă simţiţi schimbat?

Cu siguranţă. De exemplu, simt mult mai mult decât în trecut necesitatea ascultării. A şti să citească timpurile în lumina evangheliei este misiunea prioritară a unui păstor. Şi acest lucru se poate face numai printr-o ascultare la 360 de grade. Şi pentru că simt că oamenii mei, şi nu numai ei, exprimă o mare nevoie de ascultare. Fiecare are o naraţiune a sa, o durere a sa, o suferinţă a sa, care plânge că nu este suficient ascultată, înţeleasă, întărită. Astăzi mai mult ca oricând prima formă de caritate aici este ascultarea. Tocmai m-am întors din Galileea, dintr-o vizită pastorală la Jaffa din Nazaret, unde, în afară de oamenii mei, am voit să-i întâlnesc şi pe conducătorii locali ai celorlalte religii. A asculta motivele lor fără preconcepţii nu înseamnă a le împărtăşi. Dar este oricum foarte important, pentru că dacă oamenii văd că aceia care conduc îşi vorbesc între ei, sunt determinaţi să facă acelaşi lucru şi să învingă neîncrederile. Acum a început Pesach şi de puţin timp s-a terminat Ramadan: sărbătorile religioase sunt o ocazie importantă pentru a se recunoaşte şi pentru a dialoga. Nu este nevoie de mari discursuri, este suficient a sta la masă, a bea ceva împreună pentru a dărâma zidurile care ne despart. O cină împreună poate face mai mult decât o întâlnire sau decât un document despre dialogul interreligios. Trebuie să încercăm mai degrabă să înţelegem ce avem în comun decât ceea ce ne desparte. Cu siguranţă, avem în comun durerea. Dar nu ne putem opri la durere. Ceea ce acum cu adevărat este chinuitor pentru toţi este lipsa de perspective. Ceea ce nu înseamnă a imagina în mod abstract scenarii viitoare, ci a înţelege care sunt elementele constitutive ale identităţilor noastre. Şi a înţelege cum pot aceste identităţi să convieţuiască, dacă nu să se întrepătrundă. Acest lucru este valabil pentru toţi, dar este valabil şi pentru noi, creştinii. Şi noi trebuie să regândim cum se locuieşte în această ţară fiind creştini. Cu siguranţă ca martori ai istoriei şi ai geografiei Mântuirii. Dar există şi ceva mai mult de înţeles, pentru că a fi creştini înseamnă, înainte de toate, un stil de viaţă. Inspirat din evanghelie.

• Credeţi că este o angajare dificilă?

Desigur. Este o angajare dificilă şi mai ales obositoare. Este obositor să ne întrebăm şi să ne confruntăm despre modul în care fiecare dintre noi a trăit această perioadă. Pentru că adesea durerea tinde să fie "egoistă": este durerea mea pe care tu n-o poţi înţelege, este durerea mea care oricum este mereu mai mare decât a ta. Aşadar, truda constă în a facilita această confruntare inducând pe fiecare să recunoască durerea celuilalt. Să fie clar, nu spun asta din "cumsecădenie" creştină, ci pur şi simplu pentru că nu văd alternative. Se poate ieşi din această dramă într-un alt mod? Vedeţi, în această ţară în trecut cineva mai curajos a încercat drumul politic al păcii. Dar au fost mereu tentative care plecau de sus în jos: acorduri, negocieri, compromisuri. Toate au eşuat în mod lamentabil. Gândiţi-vă de exemplu la Oslo. Şi, prin urmare, acum este momentul de a schimba direcţia şi a demara un parcurs care să meargă în schimb de jos în sus. Repet: va fi obositor, dar nu văd alt drum.

• Această consideraţie a dumneavoastră are impact şi asupra lecturii despre conflict care există în Occident?

Cu siguranţă. Pentru că în afara acestei ţări se face o lectură despre conflict în întregime polarizantă. Şi asta, în afară de a fi dăunător, este extrem de nesăbuit, pentru că motivaţiile conflictului sunt foarte complexe, stratificate în cursul deceniilor. A trata conflictul israeliano-palestinian cu spiritul unui derby de fotbal este greşit. Şi în Occident este nevoie să se vorbească, să se confrunte, să se documenteze. Desigur, în afară de a se ruga insistent pentru pace.

• Şi Biserica pe care dumneavoastră o conduceţi?

Şi noi avem mare nevoie să ne vorbim. Au exista după 7 octombrie, şi încă există, sensibilităţi diferite. Chiar şi radical diferite. Şi nu cred că acum este momentul de a face o sinteză a lor. Acum este momentul de a le asculta. Şi de a vorbi despre ele şi în cadrul diferitelor sensibilităţi şi poziţii care au reieşit. Fiecare trebuie să analizeze cu sinceritate şi curaj consistenţa propriilor poziţii. Şi care au fost procesele mentale care le-au indus. Pentru a face asta este nevoie de curaj. Curajul de a admite că şi noi ne-am schimbat. Şi a înţelege cum şi de ce. Este un proces care poate avea loc - aşa cum ne învaţă Sfântul Francisc - numai printr-o deschidere hotărâtă a minţii şi a inimii. Mintea singură nu este îndeajuns. Şi inima singură nu este îndeajuns. Numai într-o relaţie sinceră cu celălalt putem să ne definim cât mai bine şi cu adevărat. Este un proces care mă priveşte şi pe mine personal. Nimeni nu poate avea prezumţia că rămâne acelaşi. În acest sens cred că avem nevoie şi de a revedea un pic narativa creştină care, aşa cum spuneam, se poate renaşte numai din conştiinţa a ceea ce este realmente constitutiv al identităţii noastre, pornind mereu de la realitate, de la experienţa concretă, de la realitatea credinţei noastre. Care în chintesenţă este speranţa care se întemeiază pe experienţa învierii. Apoi, putem defini constituţia identităţii noastre privind şi la bogata noastră istorie trecută. În trecut, prezenţa noastră s-a realizat în construirea de biserici, de şcoli, de spitale. Astăzi, nu mai suntem chemaţi să construim structuri, ci relaţii. Relaţii cu "ceilalţi" faţă de noi, având conştiinţa că suntem "ceilalţi" ai lor. Asta cu privire la celelalte religii, dar şi în raport cu bogata diversitate a compoziţiei comunităţii catolice din Ţara Sfântă, ţinând cont de caracterul arabo-creştin ca element de neînlocuit.

• În pofida consistenţei numerice scăzute, comunităţile creştine au recunoscut în mod obiectiv o prezenţă puternică şi protagonistă. Fiecare intervenţie publică a dumneavoastră este mereu analizată, discutată, eventual criticată, de o parte şi de alta...

Este adevărat. Eu contez puţin. Probabil tocmai faptul de a fi o minoritate, care însumează 2 sau 3% din populaţie, şi nu poate fi înrolată de facto în nicio grupare, ne dă această importanţă specifică mai mare. Mult depinde şi de faptul că, oricât am fi de mici, suntem însă parte dintr-o ţinstituţie mondială care are în universalitate principalul său caracter. Apoi, mai contează faptul că suntem mereu şi oricum lângă cei care suferă, fapt care face impresie favorabilă între toţi cei - care sunt majoritatea - care, independent de crezul religios, se inspiră din valorile umanismului. Şi apoi este Papa Francisc.

• Intervenţiile Papei Francisc în aceste şase luni ce apreciere au avut aici în Ţara Sfântă?

Cuvântul Papei Francisc în acest război a avut până acum o mare însemnătate. Şi atunci când a fost obiect de critici de la ambele grupări, ba chiar probabil tocmai când a fost obiect de critici, a manifestat marea autoritate de care se bucură. Avertismentele sale repetate cu privire la eliberarea ostaticilor şi pentru o imediată încetare a focului în Fâşie au intrat mult în istoria acestui război. Aş vrea să amintesc că astăzi mulţi invocă o încetare a focului, dar în noiembrie o cerea numai vocea solitară şi curajoasă a Papei Francisc. Acest lucru este valabil şi pentru oamenii noştri, şi pentru creştinii din Gaza. Alinarea pe care i-au adus-o telefoanele aproape zilnice ale papei a fost enormă şi a însemnat mult şi pentru cei care din afara Gazei urmăreau cu nelinişte soarta lor.

• Cum este situaţia creştinilor din Gaza pentru ştirile pe care le aveţi acum dumneavoastră?

Ieri au venit două containere încărcate cu hrană şi în sfârşit pot să mănânce ceva mai substanţial. Situaţia rămâne dificilă pentru echilibrul psihologic, care desigur şovăie după şase luni de captivitate în localele Bisericii. Toţi trebuie să fie implicaţi într-o oarecare muncă pentru binele întregii comunităţi, şi acest lucru este important, pentru că astfel sunt abătuţi de la gândirea fixă despre starea lor actuală, despre pericolele în care se află şi despre amintirea celor care nu au reuşit. Care nu sunt numai cei morţi ucişi de bombe şi de arme, ci şi cei care nu au supravieţuit din cauza lipsei de medicamente şi îngrijiri. Acum sunt un pic peste 500 încă înăuntrul bisericii. Unii, în zilele trecute, nu au mai reuşit şi, ajungând la Rafah, au ieşit din Fâşie. Au trebuit să se împrumute mult pentru a ieşi. Este înduioşător curajul şi dedicarea, îndeosebi, a celor trei surori ale Maicii Tereza care nu au încetat niciodată să se ocupe de copiii cu dizabilităţi. Sper ca în curând să ne fie permis să ajungem la aceşti fraţi şi surori ai noştri şi să le ducem personal ajutoarele de care au nevoie.

• Care au fost momentele dumneavoastră cele mai dificile în aceste 200 de zile?

Cu siguranţă, primele. Eram şocaţi, nu reuşeam să aplic ceea ce trebuia să fie angajarea mea prioritară, pentru că la început nu reuşeam să înţelegem nici care era adevărata însemnătate a evenimentelor, ce tragedie uriaşă aveam în faţa noastră. Şi apoi cu siguranţă zilele de Crăciun. Privarea de bucuria Crăciunului, de sărbătoarea lui Cristos care se naşte pentru a aduce pacea, pentru creştinii noştri a fost teribilă. În special pentru cei mici. Imaginile dezolării din Betleem la Crăciun nu se vor uita cu uşurinţă în anii care vor veni. Nu reneg nimic din ceea ce a fost făcut. Şi erorile fac parte din realitate. Într-o situaţie aşa de complexă nu poţi să nu faci erori. Dar cred că pot să revendic că poziţia noastră a fost mereu foarte clară, transparentă şi onestă.

• Aţi petrecut momente de singurătate în cursul acestor luni?

Rugăciunea este o mare alinare la singurătate, pentru că te face să simţi prezenţa permanentă a Domnului. Însă aş fi nesincer dacă aş nega asta. Desigur, singurătatea nu poate fi eliminată când ai responsabilităţi şi atunci când acestea sunt aşa de grele, încât au impact şi asupra vieţii oamenilor care sunt în jurul tău şi pe care îi iubeşti. Însă singurătatea are şi un avantaj. Acela de a-ţi proteja o poziţie de libertate. Mă bucur de darul prieteniei multora, dar o anumită dezlipire îmi permite să nu mă las influenţat şi emotiv în deciziile mele. Şi în acest caz este un stil pe care l-am împrumutat din învăţăturile Sfântului Francisc.

• Raportul constant în aceste luni cu Papa Francisc a fost important pentru a uşura această singurătate a responsabilităţii?

Cu siguranţă. Nu numai creştinii din Gaza, ci şi patriarhul a beneficiat de colaborarea reală a papei. Eu sunt un bergamasc cu puţine vorbe, dar simt că trebuie să-i mulţumesc din adâncul inimii pentru asta şi pentru încrederea pe care a voit să mi-o exprime. Nu este numai o apropiere de cuvinte şi de afecte aceea pe care Papa Francisc a voit să ajungă la comunităţile noastre, ci şi de ajutoare concrete care au ajuns la noi direct şi cu vizitele cardinalilor Krajewski, Filoni şi, în zilele trecute, Dolan.

• Acum este prioritar desigur sfârşitul războiului. Dar după aceea se va deschide o fază şi mai dificilă, atât în Gaza, cât şi în Palestina şi Israel.

Da. După asta va fi foarte dur. Între timp sper că aceia care au ieşit din Gaza să poată şi să vrea să se întoarcă. A reconstrui Gaza va cere decenii. Nu mai există nimic: case, străzi, infrastructuri. Va fi nevoie de un enorm efort internaţional. Nu se poate imagina ca oamenii să doarmă într-un cort timp de mulţi ani. Dar cred că, mai în general, totul va trebui să fie refondat nu numai acolo, ci şi în Palestina şi în Israel. Trebuie cu adevărat să se pună un punct în istorie şi să se reînceapă totul de la capăt şi pe baze noi şi diferite de trecut. Între timp, cred că tot ceea ce s-a întâmplat în aceste şase luni a arătat în mod evident inevitabilitatea celor "două state". Nu există alternativă la cele două state decât rămânerea războiului. Dar cele două state trebuie să se schimbe dinăuntru, trebuie să se regândească. Cele două societăţi, care şi în ultimii ani s-au schimbat radical şi rapid, trebuie să aibă curajul de a regândi propria societate. Nu va fi uşor, pentru că ambele societăţi se prezintă cu un înalt grad de eterogenitate în interiorul lor, sunt poliedrice. Trebuie ca ambele societăţi să se înzestreze cu un nou orizont de valori, pentru că nu poate ca unicul liant social să fie pentru ambele apărarea de duşman. Dacă nu fac asta, vor compromite serios viitorul lor. Desigur, în toată lumea nu suflă un vânt bun, în multe ţări se vede o parcelare a intereselor, o creştere a egoismului social, un delir de putere şi samavolnicie care generează conflicte. Acest lucru cu siguranţă nu ajută. Pot să fiu acuzat de partizanat, dar în sens opus astăzi aud numai vocea Papei Francisc.

• În acest sens, patriarhul desfăşoară şi o funcţie de relaţie cu instituţiile din cele două părţi, un rol politic.

Depinde de ceea ce înţelegeţi prin rol politic. Biserica nu desfăşoară un rol de mediere, nu este în funcţiunile şi competenţele sale. Biserica poate desfăşura mai degrabă un rol de facilitare. Facilitare la dialog şi la recunoaşterea reciprocă. Şi acest lucru noi îl desfăşurăm înainte de toate în societate, precum şi între instituţii ca exprimări ale societăţilor.

Zgomotul sinistru al avioanelor militare israeliene care survolează Ierusalimul din cauza "liniei de confruntare" din nord a fost fundal pentru o bună parte a conversaţiei. Cardinalul Pizzaballa aranjează tichia (ţuchetul) şi se ridică. O comunitate de creştini îl aşteaptă în Galileea.

(După Vatican News, 24 aprilie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu