© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 24 aprilie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 17. Viaţa de har conform Duhului

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În săptămânile trecute am reflectat asupra virtuţilor cardinale: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. Sunt cele patru virtuţi cardinale. Aşa cum am subliniat de mai multe ori, aceste patru virtuţi aparţin unei înţelepciuni foarte vechi, care precedă şi creştinismul. Deja înainte de Cristos se predica onestitatea ca datorie civilă, înţelepciunea ca regulă acţiunilor, curajul ca ingredient fundamental pentru o viaţă care tinde spre bine, moderaţia ca măsură necesară pentru a nu fi doborâţi de excese. Acest patrimoniu atât de antic, patrimoniu al omenirii, n-a fost înlocuit de creştinism, ci pus bine în aplicare, valorizat, purificat şi integrat în credinţă.

Aşadar, există în inima fiecărui bărbat şi femei capacitatea de a căuta binele. Duhul Sfânt este dăruit pentru ca acela care-l primeşte să poată distinge clar binele de rău, să aibă forţa pentru a adera la bine fugind de rău şi, făcând astfel, să ajungă la deplina realizare de sine.

Dar pe drumul pe care îl parcurgem toţi spre plinătatea vieţii, care aparţine destinului fiecărei persoane - destinul fiecărei persoane este plinătatea, să fie plină de viaţă -, creştinul se bucură de o asistenţă deosebită a Duhului Sfânt, Duhul lui Isus. Ea se realizează cu darul altor trei virtuţi, tipic creştine, care adesea sunt numite împreună în scrierile din Noul Testament. Aceste atitudini fundamentale, care caracterizează viaţa creştinului, sunt trei virtuţi pe care noi le vom spune acum împreună: credinţa, speranţa şi iubirea. Să spunem împreună: [împreună] credinţa, speranţa... nu aud nimic, mai tare! [împreună] Credinţa, speranţa şi iubirea. Aţi fost buni! Scriitorii creştini le-au numit foarte repede virtuţi "teologale", deoarece se primesc şi se trăiesc în relaţie cu Dumnezeu, pentru a le diferenţia de celelalte patru numite "cardinale", deoarece constituie "pivotul" unei vieţi bune. Aceste trei sunt primite la Botez şi vin de la Duhul Sfânt. Şi unele şi celelalte, fie cele teologale, fie cele cardinale, alăturate în atâtea reflecţii sistematice, au compus astfel un minunat septenar, care adesea este opus listei celor şapte vicii capitale. Catehismul Bisericii Catolice defineşte astfel acţiunea virtuţilor teologale: "Întemeiază, însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti" (nr. 1813).

În timp ce riscul virtuţilor cardinale este acela de a genera bărbaţi şi femei eroici în săvârşirea binelui, dar în general singuri, izolaţi, marele dar al virtuţilor teologale este existenţa trăită în Duhul Sfânt. Creştinul nu este niciodată singur. Face binele nu printr-un efort titanic de angajare personală, ci pentru că, drept discipol umil, merge în urma Învăţătorului Isus. El merge înainte pe cale. Creştinul are virtuţile teologale care sunt marele antidot la autosuficienţă. De câte ori anumiţi bărbaţi şi femei ireproşabili din punct de vedere moral riscă să devină, în ochii celor care îi cunosc, îngâmfaţi şi aroganţi! Este un pericol în faţa căruia evanghelia ne avertizează bine, acolo unde Isus le recomandă discipolilor: "Tot aşa şi voi, când faceţi toate cele care vă sunt poruncite, spuneţi: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»" (Lc 17,10). Mândria este o otravă, este o otravă puternică: este suficientă o picătură pentru a strica o întreagă viaţă inspirată de bine. O persoană poate să fi făcut chiar şi un munte de opere benefice, poate să fi cules recunoaşteri şi distincţii, dar dacă toate acestea le-a făcut numai pentru sine însăşi, pentru a se exalta pe sine însăşi, se mai poate declara o persoană virtuoasă? Nu!

Binele nu este numai un scop, ci şi un mod. Binele are nevoie de atâta discreţie, de multă gentileţe. Binele are nevoie mai ales să ne despuiem de acea prezenţă uneori prea deranjantă care este eul nostru. Atunci când "eul" nostru este în centrul a toate, se ruinează totul. Dacă fiecare acţiune pe care o facem în viaţă o facem numai pentru noi înşine, este cu adevărat importantă această motivaţie? Săracul "eu" pune stăpânire pe tot şi astfel se naşte mândria.

Pentru a corecta toate aceste situaţii care uneori devin grele, virtuţile teologale sunt de mare ajutor. Sunt astfel mai ales în momentele de cădere, pentru că şi aceia care au propuneri morale bune uneori cad. Toţi cădem, în viaţă, pentru că toţi suntem păcătoşi. Aşa cum şi acela care se străduieşte zilnic în virtute uneori greşeşte - toţi greşim în viaţă: nu întotdeauna inteligenţa este lucidă, nu întotdeauna voinţa este fermă, nu întotdeauna patimile sunt guvernate, nu întotdeauna curajul învinge frica. Dar dacă deschidem inima la Duhul Sfânt - Învăţătorul interior, el reînsufleţeşte în noi virtuţile teologale: aşadar, dacă am pierdut încrederea, Dumnezeu ne redeschide la credinţă - cu forţa Duhului, dacă am pierdut încrederea, Dumnezeu ne redeschide la credinţă; dacă suntem descurajaţi, Dumnezeu trezeşte în noi speranţa; şi dacă inima noastră este împietrită, Dumnezeu o înmoaie cu iubirea sa. Mulţumesc.

* * *

Şi apoi gândul se îndreaptă spre martirizata Ucraina, spre Palestina, spre Israel, spre Myanmar care sunt în război, şi spre atâtea alte ţări. Războiul este mereu o înfrângere, şi cei care câştigă mai mult sunt fabricanţii de arme. Vă rog, să ne rugăm pentru pace! Să ne rugăm pentru martirizata Ucraina: suferă mult, mult. Soldaţii tineri merg să moară. Să ne rugăm. Şi să ne rugăm şi pentru Orientul Mijlociu, pentru Gaza: se suferă mult acolo, în război. Pentru pacea între Palestina şi Israel, care să fie două state, libere şi cu raporturi bune. Să ne rugăm pentru pace.

Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu