© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 17 aprilie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 16. Cumpătarea

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi voi vorbi despre a patra şi ultima virtute cardinală: cumpătarea. Cu celelalte trei, această virtute împărtăşeşte o istorie care dăinuie cu mult în urmă în timp şi care nu aparţine numai creştinilor. Pentru greci practica virtuţilor avea ca obiectiv fericirea. Filozoful Aristotel scrie cel mai important tratat al său de etică adresându-l fiului Nicomachus, pentru a-l instrui în arta de a trăi. Pentru ce căutăm toţi fericirea şi totuşi aşa de puţin ajung la ea? Aceasta este întrebarea. Pentru a răspunde la ea Aristotel tratează tema virtuţilor, între care are un spaţiu de relevanţă enkráteia, şi anume cumpătarea. Termenul grec înseamnă literalmente "putere asupra noastră înşine". Cumpătarea este o putere asupra noastră înşine. Aşadar, această virtute este capacitatea de autostăpânire, arta de a nu se lăsa copleşit de patimi rebele, de a pune ordine în ceea ce Manzoni numeşte "harababura din inima umană".

Catehismul Bisericii Catolice ne spune: "Cumpătarea este virtutea morală care moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create". "Ea - continuă Catehismul - asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei cuviinţe. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile, păstrează o discreţie sănătoasă şi nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale" (nr. 1809).

Aşadar, cumpătarea, cum spune cuvântul italian (= temperanza), este virtutea măsurii juste. În fiecare situaţie, se comportă cu înţelepciune, pentru că persoanele care acţionează mişcate mereu de instinct sau de exuberanţă la sfârşit nu sunt credibile. Mereu persoanele fără cumpătare nu sunt credibile. Într-o lume în care atâţia oameni se mândresc că spun ceea ce gândesc, persoana cumpătată preferă în schimb să gândească ceea ce spune. Înţelegeţi diferenţa? A nu spune ceea ce îmi vine în minte, aşa... Nu, a gândi ceea ce trebuie să spun. Nu face promisiuni la nimereală, ci asumă angajamente în măsura în care le poate satisface.

Şi cu plăcerile, persoana cumpătată acţionează cu judecată. Cursul liber al impulsurilor şi permisiunea totală acordată plăcerilor ajung să se întoarcă împotriva noastră, făcându-ne să ne prăbuşim într-o stare de plictiseală. Câţi oameni care au voit să încerce cu toată voracitatea au ajuns să piardă gustul oricărui lucru! Aşadar, este mai bine a căuta măsura justă: de exemplu, pentru a aprecia un vin bun, a-l gusta cu mici sorbituri este mai bine decât a-l înghiţi dintr-o dată. Toţi ştim asta.

Persoana cumpătată ştie să cântărească şi să dozeze bine cuvintele. Se gândeşte la ceea ce spune. Nu permite ca un moment de furie să ruineze relaţii şi prietenii care după aceea cu trudă vor putea fi reconstruite. În special în viaţa familială, unde inhibiţiile se micşorează, toţi riscăm să nu ţinem în frâu tensiuni, supărări, înfurieri. Există un timp pentru a vorbi şi un timp pentru a tăcea, dar ambele cer măsura justă. Şi acest lucru este valabil pentru atâtea lucruri, de exemplu faptul de a sta cu alţii şi faptul de a sta singuri.

Dacă persoana cumpătată ştie să controleze propria irascibilitate, nu din această cauză o vom vedea veşnic cu faţa paşnică şi zâmbitoare. De fapt, uneori este necesar să ne indignăm, dar mereu în manieră justă. Acestea sunt cuvintele: măsura justă, maniera justă. Un cuvânt de reproş uneori este mai salutar faţă de o tăcere acidă şi supărată. Cel cumpătat ştie că nimic nu este mai incomod decât a corecta pe altul, dar ştie şi că este necesar: altminteri s-ar oferi teren liber răului. În anumite cazuri, cel cumpătat reuşeşte să ţină împreună extremele: afirmă principiile absolute, revendică valorile care nu sunt negociabile, dar ştie şi să înţeleagă persoanele şi demonstrează empatie faţă de ele. Demonstrează empatie.

Aşadar, darul celui cumpătat este echilibrul, calitate pe cât de preţioasă pe atât de rară. De fapt, totul în lumea noastră împinge la exces. În schimb, cumpătarea se uneşte bine cu atitudini evanghelice, cum sunt micimea, discreţia, ascunderea, blândeţea. Cel care este cumpătat apreciază stima celorlalţi, dar nu face din ea singurul criteriu al fiecărei acţiuni şi al fiecărui cuvânt. Este sensibil, ştie să plângă şi nu se ruşinează de asta, dar nu se plânge de sine însuşi. Înfrânt, se ridică; învingător, este capabil să se întoarcă la viaţa ascunsă de totdeauna. Nu caută aplauzele, ci ştie că are nevoie de ceilalţi.

Fraţilor şi surorilor, nu este adevărat că virtutea cumpătării ne face cenuşii şi lipsiţi de bucurii. Dimpotrivă, face să gustăm mai bine bunurile vieţii: faptul de a sta împreună la masă, duioşia anumitor prietenii, confidenţa cu persoanele înţelepte, uimirea pentru frumuseţile creaţiei. Fericirea cu cumpătarea este bucurie care înfloreşte în inima celui care recunoaşte şi dă valoare la ceea ce contează mai mult în viaţă. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne dea acest dar: darul maturităţii, al maturităţii vârstei, al maturităţii afective, al maturităţii sociale. Darul cumpătării.

* * *

Şi gândul nostru al tuturor, în acest moment se îndreaptă spre populaţiile aflate în război. Să ne gândim la Ţara Sfântă, la Palestina, la Israel. Să ne gândim la Ucraina, martirizata Ucraina. Să ne gândim la prizonierii de război: Domnul să mişte voinţa pentru a-i elibera pe toţi. Şi vorbind despre prizonieri, îmi vin în minte cei care sunt torturaţi. Torturarea prizonierilor este un lucru foarte urât, nu este uman. Să ne gândim la atâtea torturi care rănesc demnitatea persoanei, şi la atâţia torturaţi. Domnul să-i ajute pe toţi şi să-i binecuvânteze pe toţi.

Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu