© Vatican Media

Figuri ale Paştelui

Sfântul Toma care a voit să vadă pentru a crede

De la incertitudine la credinţa deplină

de Simone Caleffi

Mărturisirea de credinţă a lui Toma, mai înainte neîncrezător şi necredincios, apoi credincios şi apostol, este apogeul Evangheliei lui Ioan şi este rezultatul adeziunii la Isus şi al drumului creştin. Creştinii de astăzi sunt dintre cei care fac mărturisirea de credinţă, deşi nu au văzut, şi acceptă mărturia Bisericii. De aici motivaţia fericirii lor.

Toma, numit Geamănul, "ne reprezintă pe noi toţi, care nu eram prezenţi în cenacol când Domnul a apărut şi nu am avut alte semne fizice sau apariţii din partea lui. Şi nouă, ca acelui discipol, uneori ne este greu: cum să credem că Isus a înviat, că ne însoţeşte şi este Domnul vieţii noastră fără să-l fi văzut, fără să-l fi atins? Cum se poate crede asta? De ce Domnul nu ne dă vreun semn mai evident al prezenţei sale şi al iubirii sale? Vreun semn ca eu să pot vedea mai bine... Iată, şi noi suntem ca Toma, cu aceleaşi îndoieli, aceleaşi raţionamente", spunea Papa Francisc la Regina Caeli din 24 aprilie 2022.

Pentru evanghelistul Ioan, faptul de a voi "să vadă" şi "să atingă" nu este reprobabil. În timpul vieţii sale, Isus a făcut încontinuu semne vizibile şi tangibile pentru a conduce la credinţă pe auditorii săi. Totuşi, unii s-au oprit la aspectul minunat al semnelor, neînţelegând că acelea trimiteau la realităţi mai profunde. Toma - imagine a discipolului care trebuie să lucreze mult asupra lui însuşi - va înţelege şi de aceea, la vederea lui Isus care îl face să vadă şi să atingă stigmatele pătimirii sale care rămân şi în glorie, va spune: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28). "Domn" este traducerea greacă a numelui inefabil al lui Dumnezeu: "Eu sunt". "Dumnezeul meu" este o mărturisire la nivelul divinităţii.

Timpul semnelor vizibile şi tangibile s-a terminat. Cu noua prezenţă a lui Isus, prin Duhul, apare un nou tip de credinţă. De acum ea este posibilă fără "a vedea" şi "a atinge". Primind mărturia "trimişilor" - adică a apostolilor - şi a succesorilor lor, este posibil pentru oameni să ajungă la credinţă. Ioan nu pare să opună, aici, credinţa lui Toma celei a viitorilor credincioşi. Ea era singura posibilă, pentru generaţia celor care l-au cunoscut pe Isus, în trup. Credinţa "fără a vedea" este, în schimb, singura credinţă posibilă pentru creştinii de după Rusalii, pentru toţi cei care nu l-au văzut pe Isus din Nazaret.

"Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!" (v. 29). Astfel, Isus dă răspuns îndoielii lui Toma şi deschide la o nouă perspectivă: a crede fără a vedea, a avea credinţă fără dovezi tangibile ale existenţei lui Dumnezeu. Creştinii din al treilea mileniu sunt destinatarii acestei fericiri. Ei sunt chemaţi să parieze pe Dumnezeu toată persoana lor, după cum spunea Blaise Pascal.

A patra Evanghelie subliniază îndoiala apostolului şi apariţia lui Isus (care, pentru Ioan, este sinteza "timpului pedagogic" în care Cel înviat se face recunoscut progresiv de ai săi) elimină îndoiala şi uimirea lui Toma care devine paradigma drumului discipolului de la incertitudine la credinţa deplină. "În Toma este istoria fiecărui credincios, a fiecăruia dintre noi, a fiecărui credincios: există momente dificile, în care pare că viaţa dezminte credinţa, în care suntem în criză şi avem nevoie să atingem şi să vedem. Dar, ca Toma, chiar aici redescoperim inima Domnului, milostivirea sa. În aceste situaţii, Isus nu vine spre noi în mod triumfător şi cu încercări strivitoare, nu face minuni răsunătoare, ci oferă semne calde de milostivire", afirma Papa Francisc în omilia de la Liturghia din aceeaşi duminică a II-a a Paştelui sau a Milostivirii Divine.

Totuşi, dacă credinţa Bisericii se sprijină pe mărturia apostolilor, ea se înrădăcinează la fel pe semnele prezenţei active a Celui înviat. Realitatea învierii poate să fie primită numai de cel care are o inimă care este dispusă să creadă, să se lase pusă în joc. În schimb, Toma era gata pentru descurajare şi încet pentru speranţă; învierea rămânea pentru el un bine inaccesibil. Apostolul, s-ar spune în limbaj modern, greu dă randament în credinţă. Rămâne adevărat că învierea nu aparţine domeniului experienţei şi scapă de orice "verificare ştiinţifică". Astfel, prezenţa contemporană a Celui înviat rămâne misterioasă şi neliniştitoare. Ea nu poate să fie afirmată categoric ca rezultatul unui raţionament clar şi precis. Învierea aparţine în schimb ordinii semnului care nu este niciodată claritate incontestabilă. De fapt, el unora nu le spune nimic, altora le poate spune atâtea lucruri. De ce unul este credincios, în timp ce altul nu? Desigur, numai Dumnezeu scrutează inimile şi ştie de ce se întâmplă asta. Însă este adevărat şi că pentru unii (şi uneori nu fără excese!) Dumnezeu este prezent pretutindeni şi totul vorbeşte despre el. În schimb, pentru alţii Dumnezeu nu se află de nicio parte şi nimic nu vorbeşte despre el. Pentru primii semnele există şi abundă; pentru ceilalţi ele sunt întunecoase şi uneori inconsistente. Astfel, unii acceptă, alţii refuză.

Botezaţii cred că Isus glorificat este viu. Şi astăzi semnele prezenţei sale confirmă mărturia apostolilor, transmisă din generaţie în generaţie. Comunităţile creştine, care formează Biserica, deşi păcătoase, sunt primul dintre aceste semne ale prezenţei lui Dumnezeu. Dar nu lipsesc alte semne, perceptibile şi luminoase. Cum să nu vedem multele vieţi dăruite, oferite pentru alţii, trăite în logica simplităţii, dar strălucitoare de pace şi de iubire? Cum să nu vedem în ele o anticipare, o profeţie a ultimelor timpuri? Nu este adevărat că lipsesc semnele: cer doar să fie înţelese în lumina morţii-învierii lui Isus. Probabil lipseşte, în creştini, curăţia, simplitatea inimii care să permită să le înţeleagă. Probabil datorită credinţei puţin se continuă în a le cere, într-o lume care este plină de ele.

(După L'Osservatore Romano, 10 aprilie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu