© Vatican Media

Predica din Vinerea Sfântă 2024 a cardinalului Raniero Cantalamessa în Bazilica "Sfântul Petru"

"Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că eu sunt" (In 8,28). Este cuvântul pe care Isus l-a rostit la sfârşitul unei dispute aprinse cu opozanţii săi. Există un crescendo faţă de precedentele "eu sunt" rostite de Isus în Evanghelia după Sfântul Ioan. El nu mai spune: "Eu sunt aceasta sau aceea: pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa...". Spune simplu "Eu Sunt", fără specificare. Acest lucru dă declaraţiei sale o însemnătate absolută, metafizică. Aminteşte în mod intenţionat cuvintele din Ex 3,14 şi Is 43,10-12, în care Dumnezeu însuşi proclamă divinul său "eu sunt".

Noutatea nemaiauzită a acestui cuvânt al lui Cristos se descoperă numai dacă suntem atenţi la ceea ce precedă autoafirmarea lui Cristos: "Când îl veţi fi înălţat pe Fiului Omului", atunci veţi cunoaşte că "eu sunt". Ca şi cum ar spune: Cel care eu sunt - şi, de aceea, "cel care Dumnezeu este" - se va cunoaşte numai de pe cruce. Expresia "a fi înălţat", în Evanghelia lui Ioan, se referă, se ştie, la evenimentul crucii!

Suntem în faţa unei totale răsturnări a ideii umane despre Dumnezeu şi, în parte, şi a celei din Vechiul Testament. Isus nu a venit pentru a retuşa şi a revela adevărata faţă a lui Dumnezeu. Este ceea ce Apostolul Paul, cel dintâi, a înţeles atunci când scrie: "Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, i-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1Cor 1,21-24).

Înţeleasă în această lumină, cuvântul lui Cristos asumă o însemnătate universală care interpelează pe cel care-l citeşte, în orice epocă şi situaţie, inclusiv a noastră. De fapt, acea răsturnare a ideii despre Dumnezeu este de realizat mereu. Ideea despre Dumnezeu pe care Isus a venit s-o schimbe, din păcate, o purtăm cu toţii înăuntru, în inconştientul nostru. Se poate vorbi despre un Dumnezeu unic, spirit pur, fiinţă supremă şi aşa mai departe. Dar cum reuşim să-l vedem în nimicirea morţii sale pe cruce?

Dumnezeu este atotputernic, desigur; dar despre ce putere este vorba? În faţa creaturilor umane, Dumnezeu se află deposedat de orice capacitate, nu numai de constrângere, ci şi de apărare. Nu poate interveni cu autoritate pentru a se impune lor. Nu poate face altceva decât să respecte, în măsură infinită, alegerea liberă a oamenilor. Şi iată, aşadar, că Tatăl revelează adevărata faţă a atotputerniciei sale în Fiul său care se pune în genunchi în faţa discipolilor pentru a le spăla picioarele; în el care, redus la cea mai radicală neputinţă pe cruce, continuă să iubească şi să ierte, fără a condamna vreodată.

Adevărata atotputernicie a lui Dumnezeu este neputinţa totală de pe Calvar. Este nevoie de puţină putere pentru a ne expune în faţa altora; în schimb, este nevoie de multă putere pentru a ne pune deoparte, pentru a ne şterge. Dumnezeu este această nelimitată putere de ascundere de sine! Exinanivit semetipsum: s-a nimicit pe sine însuşi (Fil 2,7). La a noastră "voinţă de putere" el a opus neputinţa sa voluntară.

Ce lecţie pentru noi care, mai mult sau mai puţin conştient, vrem mereu să ne expunem în faţa altora! Ce lecţie mai ales pentru cei puternici ai pământului! Pentru cei dintre ei care nici pe departe nu se gândesc la slujire, ci numai la puterea pentru putere; cei - spune Isus în evanghelie - care "oprimă popoarele" şi, în plus, "vor să fie numiţi binefăcători" (cf. Mt 20,25; Lc 22,25).

* * *

© Vatican Media

Însă triumful lui Cristos în învierea sa nu răstoarnă această viziune, reafirmând atotputernicia invincibilă a lui Dumnezeu? Da, dar în sens cu totul diferit de ceea ce suntem obişnuiţi să gândim. Mult diferit de "triumfurile" care se celebrau la întoarcerea împăratului din campanii victorioase, de-a lungul unei căi care şi astăzi, în Roma, poartă numele de "Calea Triumfală".

Un triumf a existat, desigur, în cazul lui Cristos, şi un triumf definitiv şi ireversibil! Dar cum se manifestă acest triumf? Învierea are loc în mister, fără martori. Moartea sa - am auzit din relatarea Pătimirii - a fost văzută de o mare mulţime şi a implicat autorităţile religioase şi politice maxime. Ca înviat, Isus le arare numai câtorva discipoli, în afara reflectoarelor. Cu asta a voit să ne spună că după ce am suferit, nu trebuie să aşteptăm un triumf exterior, vizibil, ca o glorie pământească. Triumful este dat în invizibil şi este de ordin infinit superior pentru că este veşnic! Martirii de ieri şi de astăzi sunt dovada.

Cel Înviat se manifestă prin apariţiile sale, în mod suficient pentru a furniza un fundament foarte solid credinţei, pentru cel care nu refuză a priori să creadă; dar nu este o revanşă care îi umileşte pe adversarii săi. Nu apare în mijlocul lor pentru a demonstra că au greşit şi pentru a-şi bate joc de mânia lor neputincioasă.

Orice răzbunare ar fi incompatibilă cu iubirea pe care Cristos a voit s-o mărturisească oamenilor cu pătimirea sa. El se comportă cu umilinţă în gloria învierii ca în nimicirea de pe Calvar. Preocuparea lui Isus înviat nu este să-i facă de ruşine pe duşmanii săi, ci să meargă imediat pentru a-i asigura pe discipolii săi rătăciţi şi, înaintea lor, femeile care nu au încetat niciodată să creadă în el.

* * *

© Vatican Media

În trecut se vorbea cu plăcere despre "triumful sfintei Biserici". Se rugau pentru el şi erau amintite momentele şi motivaţiile sale istorice. Însă ce tip de triumf exista în minte? Astăzi ne dăm seama cât de diferit era acel tip de triumf de cel al lui Isus. Dar nu judecăm trecutul. Riscăm mereu să fim nedrepţi când judecăm trecutul cu mentalitatea prezentului.

Mai degrabă să primim invitaţia pe care Isus o adresează lumii din înălţimea crucii sale: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Aproape că ne vine să ne gândim la o ironie, la o luare în râs! Unul care nu are, el însuşi, o piatră pe care să-şi rezeme capul, unul care a fost refuzat de ai săi, condamnat la moarte, unul "în faţa căruia să-ţi acoperi faţa pentru a nu vedea" (cf. Is 53,3) se adresează întregii omeniri, din toate locurile şi din toate timpurile, şi spune "Veniţi la mine toţi şi eu vă voi da odihnă!".

Vino tu care eşti bătrân, bolnav şi singur, tu pe care lumea te lasă să mori în mizerie, în foame sau sub bombe; tu care pentru credinţa ta în mine, sau lupta ta pentru libertate, te afli într-o celulă de închisoare; vino tu, femeie, victimă a violenţei. Aşadar, toţi, nimeni exclus: "Veniţi la mine şi eu vă voi da odihnă!". Oare nu am promis solemn: "Şi eu, când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32)? Dar ce odihnă ne poţi da tu, o, om al crucii, tu mai abandonat şi obosit decât cei pe care vrei să-i mângâi? "Veniţi la mine, pentru că eu sunt! Eu sunt Dumnezeu! Am renunţat la ideea voastră de atotputernicie, dar păstrez intactă atotputernicia mea care este atotputernicia iubirii. Este scris: "Slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii" (1Cor 1,25). Eu pot da odihnă, chiar şi fără a lua truda şi oboseala în această lume. Cereţi asta celui care a trăit experienţa asta!

Da, o, Doamne răstignit, cu inima umflată de recunoştinţă, în ziua în care comemorăm pătimirea şi moartea ta, cu Apostolul Paul noi proclamăm cu tot glasul nostru: "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? [...] Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,35-39).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu