© Vatican Media

Papa Francisc: Omilia de la Liturghia Crismei (28 martie 2024)

"Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre el" (Lc 4,20). Impresionează mereu acest pasaj din evanghelie, care duce la vizualizarea scenei: la imaginarea acelui moment de tăcere în care toate privirile erau concentrate asupra lui Isus, într-un amestec de uimire şi de neîncredere. Totuşi, ştim cum s-a terminat: după ce Isus a demascat aşteptările false ale consătenilor săi, ei "s-au umplut de mânie" (Lc 4,28), au ieşit şi l-au alungat în afara cetăţii. Ochii lor erau îndreptaţi spre Isus, dar inimile nu erau dispuse să se schimbe la cuvântul său. Astfel au pierdut ocazia vieţii.

Dar în seara de astăzi, Joia Sfântă, are loc o încrucişare de priviri alternativă. Protagonist este primul păstor al Bisericii noastre, Petru. Nici el la început nu a acordat încredere cuvântului "demascant" pe care Domnul i l-a adresat: "De trei ori mă vei renega" (Mc 14,30). Astfel "l-a pierdut din vedere" pe Isus şi l-a renegat la cântatul cocoşului. Dar după aceea, când "Domnul s-a întors şi şi-a îndreptat privirea" spre el, acesta "şi-a amintit de cuvântul pe care i-l spusese Domnul […]. Şi ieşind afară, a plâns amar" (Lc 22,61-62). Ochii săi au fost inundaţi de lacrimi care, izvorâte dintr-o inimă rănită, l-au eliberat de convingeri şi justificări false. Acel plâns amar i-a schimbat viaţa.

Cuvintele şi gesturile lui Isus mulţi ani nu l-au mişcat pe Petru de la aşteptările sale, asemănătoare cu cele ale oamenilor din Nazaret: şi el aştepta un Mesia politic şi puternic, tare şi abil în rezolvarea problemelor, şi în faţa scandalului unui Isus slab, arestat fără a opune rezistenţă, a declarat: "Nu-l cunosc!" (Lc 22,57). Şi este adevărat, nu-l cunoştea: a început să-l cunoască atunci când, în întunericul renegării, a făcut spaţiu lacrimilor ruşinii, lacrimilor căinţei. Şi îl va cunoaşte cu adevărat atunci când, "îndurerat pentru că l-a întrebat a treia oară: «Mă iubeşti?»", se va lăsa străbătut pe deplin de privirea lui Isus. Atunci de la acel "nu-l cunosc" va trece să spună: "Doamne, tu cunoşti toate" (In 21,17).

Iubiţi fraţi preoţi, vindecarea inimii lui Petru, vindecarea apostolului, vindecarea păstorului au loc atunci când, răniţi şi căiţi, ne lăsăm iertaţi de Isus: trec prin lacrimi, prin plânsul amar, prin durerea care permite să redescoperim iubirea. Pentru aceasta am simţit să împărtăşesc cu voi câteva gânduri despre un aspect al vieţii spirituale destul de neglijat, dar esenţial; îl repropun astăzi cu un cuvânt probabil demodat, dar cred că ne face bine să-l redescoperim: străpungerea.

Cuvântul evocă faptul de a înţepa: înţeparea este "o înţepare în inimă", o străpungere care o răneşte, făcând să izvorască lacrimile căinţei. Un episod, care se referă tot la Sfântul Petru, ne ajută. El, străpuns de privirea şi de cuvintele lui Isus înviat, în ziua de Rusalii, purificat şi înflăcărat de Duhul, a proclamat locuitorilor din Ierusalim: "Dumnezeu l-a constituit Domn şi Cristos pe acel Isus pe care voi l-aţi răstignit" (cf. Fap 2,36). Ascultătorii au simţit împreună răul pe care l-au făcut şi mântuirea pe care Domnul le-o dăruia lor şi, "auzind acestea – spune textul –, au fost pătrunşi la inimă" (Fap 2,37).

Iată străpungerea: nu un sentiment de vină care aruncă la pământ, nu o scrupulozitate care paralizează, ci este o înţepătură binefăcătoare care arde înăuntru şi vindecă, pentru că inima, atunci când vede propriul rău şi se recunoaşte păcătoasă, se deschide, primeşte acţiunea Duhului Sfânt, apă vie care îl mişcă făcând să curgă lacrimile pe faţă. Cine aruncă masa şi se lasă privit de Dumnezeu în inimă primeşte darul acestor lacrimi, apele cele mai sfinte după cele ale Botezului[1]. Iubiţi fraţi preoţi, astăzi vă urez asta.

Însă trebuie înţeles bine ce anume înseamnă a ne plânge pe noi înşine. Nu înseamnă a plânge asupra noastră, aşa cum suntem adesea tentaţi să facem. Asta se întâmplă, de exemplu, când suntem dezamăgiţi sau preocupaţi pentru aşteptările noastre zadarnice, pentru lipsa de înţelegere din partea celorlalţi, eventual al confraţilor şi a superiorilor. Sau atunci când, printr-o plăcere a sufletului stranie şi nesănătoasă, ne place să ne reexaminăm în greşelile primite pentru a ne auto-compătimi, crezând că nu am primit ceea ce meritam şi imaginând că viitorul nu va putea decât să ne rezerve surprize negative continue. Aceasta – ne învaţă Sfântul Paul – este tristeţea conform lumii, opusă acelei tristeţi conforme lui Dumnezeu[2].

În schimb, a ne plânge pe noi înşine înseamnă a ne căi serios, pentru că l-am întristat pe Dumnezeu cu păcatul; înseamnă a recunoaşte că suntem mereu datornici şi niciodată creditori; înseamnă a admite că am rătăcit calea sfinţeniei, nedând credinţă iubirii Celui care şi-a dat viaţa pentru mine[3]. Înseamnă să mă privesc înăuntru şi să fiu îndurerat de nerecunoştinţa mea şi de nestatornicia mea; înseamnă a medita cu tristeţe duplicităţile şi falsităţile mele; înseamnă a coborî în meandrele ipocriziei mele, ipocrizia clericală, iubiţi fraţi, acea ipocrizie în care alunecăm mult, mult… Fiţi atenţi la ipocrizia clericală. Pentru a ridica din nou, după aceea, privirea spre Cel Răstignit şi a mă lăsa înduioşat de iubirea sa care iartă şi ridică mereu, care nu lasă niciodată dezamăgite aşteptările celui care se încrede în el. Astfel, lacrimile continuă să coboare şi purifică inima.

De fapt, străpungerea cere trudă, dar restituie pace; nu provoacă angoasă, ci uşurează sufletul de poveri, pentru că acţionează în rana păcatului, dispunându-ne să primim chiar acolo mângâierea Domnului care transformă inima când este "căită şi smerită" (Ps 51,19), înmuiată de lacrimi. Aşadar, străpungerea este antidotul la sclerocardie, acea împietrire a inimii atât de denunţată de Isus (cf. Mc 3,5; 10,5). De fapt, inima, fără căinţă şi plâns, se împietreşte: mai întâi devine consuetudinară, apoi nesuferită faţă de probleme şi indiferentă faţă de persoane, apoi rece şi aproape impasibilă, parcă învăluită de o scoarţă infrangibilă, şi în sfârşit inimă de piatră. Dar, aşa cum picătura sapă piatra, tot aşa lacrimile sapă lent inimile împietrite. Astfel se asistă la miracolul tristeţii, al tristeţii bune care conduce la dulceaţă.

Aşadar, înţelegem de ce maeştri spirituali insistă asupra străpungerii. Sfântul Benedict invită în fiecare zi să "mărturisim lui Dumnezeu cu lacrimi şi gemete propriile păcate trecute"[4] şi afirmă că, rugându-ne, "nu vom fi ascultaţi pentru cuvintele noastre, ci pentru curăţia inimii şi pentru străpungerea care smulge lacrimile"[5]. Şi dacă pentru Sfântul Ioan Gură de Aur o singură lacrimă stinge un cazan de păcate[6], Imitaţiunea lui Cristos recomandă: "Abandonează-te străpungerii inimii", deoarece "datorită uşurătăţii inimii şi a neîngrijirii defectelor noastre adesea nu ne dăm seama de necazurile sufletului nostru"[7]. Străpungerea este remediul, pentru că ne duce din nou la adevărul despre noi înşine, aşa încât profunzimea faptului de a fi păcătoşi revelează realitatea infinit mai mare a faptului de a fi iertaţi, bucuria de a fi iertat. Prin urmare, nu uimeşte afirmaţia lui Isac din Ninive: "Cel care uită măsura propriilor păcate, uită măsura harului lui Dumnezeu faţă de el"[8].

Este adevărat, iubiţi fraţi şi surori, fiecare renaştere interioară a noastră provine mereu din întâlnirea dintre mizeria noastră şi milostivirea sa – se întâlnesc mizeria noastră şi milostivirea sa –, fiecare renaştere interioară trece prin sărăcia noastră în duh care permite Duhului Sfânt să ne îmbogăţească. Se înţeleg în această lumină afirmaţiile puternice ale atâtor maeştri spirituali. Să ne gândim la acelea, paradoxale, tot ale Sfântului Isac: "Cel care cunoaşte propriile păcate […] este mai mare decât cel care cu rugăciunea învie morţii. Cel care se plânge o oră pe sine însuşi este mai mare decât cel care slujeşte lumea întreagă cu contemplaţia […]. Cel căruia îi este dat să se cunoască pe sine însuşi este mai mare decât acela căruia îi este dat să vadă pe îngeri"[9].

Fraţilor, să venim la noi, preoţii, şi să ne întrebăm cât de mult străpungerea şi lacrimile sunt prezente în examinarea noastră a conştiinţei şi în rugăciunea noastră. Să ne întrebăm dacă, odată cu trecerea anilor, lacrimile devin mai multe. Sub acest aspect este bine să se întâmple contrariul faţă de viaţa biologică, unde, atunci când creştem, plângem mai puţin decât atunci când eram copii. În viaţa spirituală, în schimb, unde contează să devenim copii (cf. Mt 18,3), cine nu plânge regresează, îmbătrâneşte înăuntru, în timp ce acela care ajunge la o rugăciune mai simplă şi intimă, făcută din adoraţie şi înduioşare în faţa lui Dumnezeu, acela se maturizează. Se leagă tot mai puţin cu sine însuşi şi mai mult cu Cristos şi devine sărac în duh. În acest mod se simte mai aproape de săraci, predilecţii lui Dumnezeu, pe care înainte – cum scrie Sfântul Francisc în testamentul său – îi ţinea departe, deoarece era în păcate, dar a căror companie, după aceea, din amară devine dulce[10]. Şi astfel cel care se străpunge în inimă se simte tot mai mult frate al tuturor păcătoşilor din lume, se simte mai frate, fără aparenţă de superioritate sau asprime de judecată, ci mereu cu dorinţă de a iubi şi a repara.

Şi aceasta, iubiţi fraţi, este o altă caracteristică a străpungerii: solidaritatea. O inimă docilă, eliberată de spiritul Fericirilor, devine în mod natural înclinată să facă străpungere pentru alţii: în loc să se înfurie şi să se scandalizeze pentru răul făcut de fraţi, plânge pentru păcatele lor. Nu se scandalizează. Are loc un soi de răsturnare, unde tendinţa naturală de a fi indulgenţi cu noi înşine şi inflexibili cu alţii se răstoarnă şi, prin harul lui Dumnezeu, devenim fermi cu noi înşine şi milostivi cu alţii. Şi Domnul caută, în special printre cei care s-au consacrat lui, pe cei care să plângă păcatele Bisericii şi ale lumii, făcându-se instrument de mijlocire pentru toţi. Câţi martori eroici în Biserică ne indică această cale! Să ne gândim la călugării din deşert, în Orient şi în Occident; la mijlocirea continuă, făcută din gemete şi lacrimi, a Sfântului Grigore de Narek; la oferta franciscană pentru Iubirea neiubită; la preoţi, ca parohul de Ars, care trăiau din pocăinţă pentru mântuirea altora. Iubiţi fraţi, aceasta nu este poezie, aceasta este preoţie!

Iubiţi fraţi, nouă, păstorii săi, Domnul nu ne cere judecăţi dispreţuitoare asupra celui care nu crede, ci iubire şi lacrimi pentru cel care este departe. Situaţiile dificile pe care le vedem şi le trăim, lipsa de credinţă, suferinţele pe care le atingem, în contact cu o inimă străpunsă nu trezesc fermitatea în polemică, ci perseveranţa în milostivire. Câtă nevoie avem să fim liberi de durităţi şi reproşuri, de egoisme şi ambiţii, de rigidităţi şi insatisfacţii, pentru a ne încredinţa şi a încredinţa lui Dumnezeu, găsind în el o pace care salvează din orice furtună! Să adorăm, să mijlocim şi să plângem pentru alţii: îi vom permite Domnului să facă minunăţii. Şi să nu ne temem: el ne va surprinde!

Slujirea noastră va profita de acest lucru. Astăzi, într-o societate seculară, riscăm să fim foarte activi şi în acelaşi timp să ne simţim neputincioşi, cu rezultatul de a pierde entuziasmul şi de a fi ispitiţi să "tragem vâslele în barcă", de a ne închide în plângere şi a face să prevaleze mărimea problemelor asupra mărimii lui Dumnezeu. Dacă se întâmplă asta, devenim amari şi înţepători mereu vorbind de rău, mereu găsind vreo ocazie pentru a ne plânge. Dar dacă în schimb amărăciunea şi străpungerea se îndreaptă spre propria inimă şi nu spre lume, Domnul nu încetează să ne viziteze şi să ne ridice. După cum îndeamnă să facem Imitaţiunea lui Cristos: "Nu purta înăuntrul tău treburile altora, nu te amesteca nici în ceea ce fac persoanele mai în vedere; mai degrabă veghează mereu şi în primul rând asupra ta, şi îndreaptă avertismentul tău îndeosebi spre tine însuţi, mai înaintea altor persoane, chiar dragi. Nu te întrista dacă nu primeşti favoarea oamenilor; ceea ce trebuie să te apese, să te întristeze, în schimb, este constatarea că nu eşti cu totul şi în mod sigur pe calea binelui"[11].

În cele din urmă, aş vrea să subliniez un aspect esenţial: străpungerea nu este atât rod al exerciţiului nostru, ci este un har şi ca atare trebuie cerut în rugăciune. Căinţa este dar al lui Dumnezeu, este rod al acţiunii Duhului Sfânt. Pentru a facilita creşterea sa, împărtăşesc două sfaturi mici. Primul este acela de a nu privi viaţa şi chemarea într-o perspectivă de eficienţă şi de instantaneitate, legată numai de azi şi de urgenţele şi aşteptările sale, ci în ansamblul trecutului şi al viitorului. Al trecutului, amintind fidelitatea lui Dumnezeu – Dumnezeu este fidel –, comemorând iertarea sa, ancorându-ne în iubirea sa; şi al viitorului, gândindu-ne la destinaţia veşnică la care suntem chemaţi, la scopul ultim al existenţei noastre. A lărgi orizonturile, iubiţi fraţi, a lărgi orizonturile ajută să dilatăm inima, stimulează să reintrăm în noi înşine cu Domnul şi să trăim străpungerea. Un al doilea sfat, care vine prin consecinţă: să redescoperim necesitatea de a ne dedica unei rugăciuni care să nu fie datorată şi funcţională, ci gratuită, calmă şi prelungită. Frate, cum este rugăciunea ta? Să ne întoarcem la adoraţie – ai uitat să adori? – şi să ne întoarcem la rugăciunea inimii. Să repetăm: Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul. Să simţim măreţia lui Dumnezeu în micimea noastră de păcătoşi, pentru a ne privi înăuntru şi a ne lăsa străbătuţi de privirea sa. Vom redescoperi înţelepciunea Sfintei Maici Biserici, care ne introduce la rugăciune mereu cu invocaţia săracului care strigă: Dumnezeule, vino-mi într-ajutor.

Preaiubiţilor, să ne întoarcem în sfârşit la Sfântul Petru şi la lacrimile sale. Altarul pus deasupra mormântului său nu poate decât să ne facă să ne gândim de câte ori noi, care acolo în fiecare zi spunem: "Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este Trupul meu care se jertfeşte pentru voi", de câte ori îl dezamăgim şi îl întristăm pe Cel care ne iubeşte până acolo încât face din mâinile noastre instrumentele prezenţei sale. Este bine prin urmare să ne însuşim acele cuvinte cu care ne pregătim în şoaptă: "În duhul smereniei şi cu sufletul căit să fim primiţi de tine, Doamne", de asemenea: "Spală-mă, Doamne, de vinovăţia mea şi curăţă-mă de păcatul meu". În toate, fraţilor, ne mângâie certitudinea încredinţată nouă astăzi de Cuvânt: Domnul, consacrat cu ungerea (cf. Lc 4,18), a venit "să lege rănile celor cu inima zdrobită" (Is 61,1). Aşadar, dacă inima se frânge, va putea să fie pansată şi vindecată de Isus. Mulţumesc, iubiţi preoţi, mulţumesc pentru inima voastră deschisă şi docilă; mulţumesc pentru trudele voastre şi mulţumesc pentru plânsetele voastre; mulţumesc pentru că duceţi minunăţia milostivirii – iertaţi mereu, fiţi milostivi – şi duceţi această milostivire, îl duceţi pe Dumnezeu fraţilor şi surorilor din timpul nostru. Iubiţi preoţi, Domnul să vă mângâie, să vă întărească şi să vă răsplătească. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] "Biserica are apa şi lacrimile: apa Botezului, lacrimile Pocăinţei" (Sf. Ambroziu, Epistula extra collectionem, I, 12).

[2] "Întristarea după voinţa lui Dumnezeu aduce convertirea spre mântuire, fără regrete, pe când întristarea lumii aduce moartea" (2Cor 7,10).

[3] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, De compunctione, I, 10.

[4] Regula, IV,57.

[5] Ivi, XX,3.

[6] Cf. De paenitentia, VII,5.

[7] Cap. XXI.

[8] Discursuri ascetice (III Coll.), XII.

[9] Discursuri ascetice (I Coll.), XXXIV (vers. greacă).

[10] Cf. FF 110.

[11] Cap. XXI.