© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 13 martie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 11. Acţiunea virtuoasă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După ce am încheiat panorama asupra viciilor, a venit momentul să îndreptăm privirea asupra cadrului simetric, care este în opoziţie cu experienţa răului. Inima omului poate însoţi patimi rele, poate da ascultare ispitelor nocive travestite cu haine convingătoare, dar se şi poate opune la toate acestea. Oricât ar putea fi de obositor acest lucru, fiinţa umană este făcută pentru bine, care o realizează cu adevărat şi poate să se antreneze şi în această artă, făcând în aşa fel încât unele dispoziţii să devină permanente în el sau în ea. Reflecţia în jurul acestei posibilităţi minunate a noastre formează un capitol clasic al filozofiei morale: capitolul despre virtuţi.

Filozofii romani o numeau virtus, cei greci areté. Termenul latin evidenţiază mai ales că persoana virtuoasă este puternică, curajoasă, capabilă de disciplină şi asceză; aşadar, exercitarea virtuţilor este rod al unei lungi germinaţii, care cere trudă şi chiar suferinţă. Cuvântul grec, areté, indică în schimb ceva care excelează, ceva care reiese, care trezeşte admiraţie. Prin urmare persoana virtuoasă este aceea care nu se denaturează deformându-se, ci este fidelă faţă de propria vocaţie, se realizează pe deplin pe ea însăşi.

Am fi în afara drumului dacă am crede că sfinţii sunt excepţii ale omenirii: un soi de cerc restrâns de campioni care trăiesc dincolo de limitele speciei noastre. Sfinţii, în această perspectivă pe care tocmai am introdus-o cu privire la virtuţi, sunt în schimb cei care devin pe deplin ei înşişi, care realizează vocaţia proprie a fiecărui om. Ce lume fericită ar fi aceea în care dreptatea, respectul, bunăvoinţa reciprocă, generozitatea, speranţa ar fi normalitatea împărtăşită şi nu în schimb o rară anomalie! Iată pentru ce capitolul despre acţiunea virtuoasă, în aceste timpuri dramatice ale noastre în care adesea ne confruntăm cu ceea ce este mai rău din uman, ar trebui să fie redescoperit şi practicat de toţi. Într-o lume deformată trebuie să comemorăm forma cu care am fost plăsmuiţi, imaginea lui Dumnezeu care este imprimată în noi pentru totdeauna.

Dar cum putem defini conceptul de virtute? Catehismul Bisericii Catolice ne oferă o definiţie precisă şi sintetică: "Virtutea este o dispoziţie habituală şi fermă de a face binele" (nr. 1803). Aşadar, nu este un bine improvizat şi un pic întâmplător, care plouă din cer în manieră episodică. Istoria ne spune că şi criminalii, într-un moment de luciditate, au făcut fapte bune; desigur, aceste fapte sunt scrise în "cartea lui Dumnezeu", dar virtutea este un alt lucru. Este un bine care se naşte dintr-o lentă maturizare a persoanei, până când devine o caracteristică interioară a sa. Virtutea este un habitus al libertăţii. Dacă suntem liberi în fiecare faptă, şi de fiecare dată suntem chemaţi să alegem între bine şi rău, virtutea este ceea ce ne permite să avem o cutumă spre alegerea corectă.

Dacă virtutea este un dar aşa de frumos, se naşte imediat întrebarea: cum este posibil să o dobândim? Răspunsul la această întrebare nu este simplu, este complex.

Pentru creştin primul ajutor este harul lui Dumnezeu. De fapt, în noi, cei botezaţi, acţionează Duhul Sfânt, care lucrează în sufletul nostru pentru a-l conduce la o viaţă virtuoasă. Câţi creştini au ajuns la sfinţenie prin lacrimi, constatând că nu reuşesc să depăşească anumite slăbiciuni ale lor! Dar au experimentat că Dumnezeu a completat acea operă de bine care pentru ei era numai o schiţă. întotdeauna harul precedă angajarea noastră morală.

În afară de asta, nu trebuie uitată niciodată lecţia foarte bogată care ne-a venit de la înţelepciunea celor din vechime, care ne spune că virtutea creşte şi poate fi cultivată. Şi pentru ca să se întâmple asta, primul dar al Duhului care trebuie cerut este tocmai înţelepciunea. Fiinţa umană nu este teritoriu liber de cucerire a plăcerilor, a emoţiilor, a instinctelor, a patimilor, fără a putea face nimic împotriva acestor forţe, uneori haotice, care locuiesc în ea. Un dar inestimabil pe care-l posedăm este deschiderea mentală, este înţelepciunea care ştie să înveţe din greşeli pentru a îndreptat bine viaţa. Apoi este nevoie de bunăvoinţă: capacitatea de a alege binele, de ne plăsmui pe noi înşine cu exerciţiul ascetic, alungând excesele.

Iubiţi fraţi şi surori, să începem astfel călătoria noastră prin virtuţi, în acest univers senin care se prezintă angajantă, dar decisivă pentru fericirea noastră.

* * *

Şi, vă rog, să perseverăm în rugăciunea ferventă pentru cei care suferă consecinţele teribile ale războiului. Astăzi mi-au adus un rozariu şi o Evanghelie a unui tânăr soldat mort pe front: el se ruga cu asta. Atâţia tineri, atâţia tineri merg să moară! Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne dea harul de a învinge această nebunie a războiului care întotdeauna este o înfrângere. Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu