© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Cursul despre Forul Intern promovat de Penitenţiaria Apostolică (8 martie 2024)

Discursul înmânat al Sfântului Părinte

Iubiţi fraţi, bună ziua şi bine aţi venit!

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia anualului Curs despre Forul Intern, organizat de Penitenţiaria Apostolică. Adresez un salut cordial cardinalului Mauro Piacenza, penitenţiar major, regentului, Mons. Nykiel, prelaţilor, oficialilor şi personalului de la Penitenţiarie, colegiilor penitenţiarilor ordinari şi extraordinari din bazilicile papale in Urbe şi vouă tuturor participanţilor la curs.

În contextul Postului Mare şi, îndeosebi, al Anului Rugăciunii ca pregătire pentru Jubileu, aş vrea să vă propun să reflectăm împreună asupra unei rugăciuni simple şi bogate, care aparţine patrimoniului sfântului popor credincios al lui Dumnezeu şi pe care o recităm în timpul ritului Reconcilierii: Actul de căinţă.

În pofida limbajului un pic vechi, care ar putea să fie şi răstălmăcit în unele expresii ale sale, această rugăciune păstrează toată validitatea sa, atât pastorală, cât şi teologică. De altfel, autorul ei este marele sfânt Alfons Maria de' Liguori, maestru al teologiei morale, păstor apropiat de oameni şi om cu mare echilibru, departe atât de rigorism, cât şi de laxism.

Mă voi opri asupra a trei atitudini exprimate în Actul de căinţă şi care cred că ne pot ajuta să medităm asupra raportului nostru cu milostivirea lui Dumnezeu: căinţă în faţa lui Dumnezeu, încredere în el şi propunere de a nu cădea din nou.

Prima: căinţa. Ea nu este rodul unei autoanalize, nici al unui sentiment psihic de vină, ci provine în întregime din conştientizarea mizeriei noastre în faţa iubirii infinite a lui Dumnezeu, a milostivirii sale fără limite. De fapt, aceasta este experienţa care mişcă sufletul nostru să-i cerem iertare, încrezători în paternitatea sa, aşa cum spune rugăciunea: "Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima, de toate păcatele mele", şi mai înainte adaugă: "pentru că te-am mâniat pe tine, atât de mare şi atât de bun". În realitate, în persoană, simţul păcatului este proporţional tocmai cu percepţia iubirii infinite a lui Dumnezeu: cu cât simţim mai mult duioşia sa, cu atât dorim mai mult să fim în comuniune deplină cu el şi cu atât mai mult se arată în mod clar urâţenia răului în viaţa noastră. Şi tocmai această conştientizare, deschisă drept "căiţă" şi "durere", ne determină să reflectăm asupra noastră şi asupra faptelor noastre şi să ne convertim. Să ne amintim că Dumnezeu nu încetează niciodată să ne ierte, şi din partea noastră să nu încetăm niciodată să-i cerem iertare!

A doua atitudine: încrederea. În Actul de căinţă Dumnezeu este descris ca "atât de mare şi atât de bun". Este frumos a auzi, pe buzele unui penitent, recunoaşterea bunătăţii infinite a lui Dumnezeu şi a primatului iubirii faţă de el în propria viaţă. De fapt, a-l iubi "mai presus de orice lucru" înseamnă a-l pune pe Dumnezeu în centru a toate, ca lumină pe drum şi fundament al oricărei ordini de valori, încredinţându-i orice lucru. Şi acesta este un primat care animă orice altă iubire: faţă de oameni şi faţă de creaţie, pentru că acela care-l iubeşte pe Dumnezeu îl iubeşte pe fratele (cf. 1In 4,19-21) şi caută binele său, mereu, în dreptate şi în pace.

Al treilea aspect: propunerea. Ea exprimă voinţa penitentului de a nu mai cădea din nou în păcatul comis (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1451), şi permite trecerea importantă de la frica de pedeapsă la pocăinţă, de la căinţa imperfectă la cea perfectă (cf. ivi, 1452-1453). Noi manifestăm această atitudine spunând: "Mă hotărăsc, cu ajutorul harului tău, să nu mai păcătuiesc". Aceste cuvinte exprimă o propunere, nu o promisiune. De fapt, nimeni dintre noi nu-i poate promite lui Dumnezeu să nu mai păcătuiască, şi ceea ce este cerut pentru a primi iertarea nu este o garanţie de impecabilitate, ci o propunere actuală, făcută cu intenţie dreaptă în momentul spovezii. În afară de asta, este o angajare pe care o asumăm mereu cu umilinţă, aşa cum subliniată cuvintele "cu ajutorul harului tău". Sfântul Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, obişnuia să repete că "Dumnezeu ne iartă chiar dacă ştie că vom păcătui din nou". Şi de altfel, fără harul său, nicio convertire n-ar fi posibilă, împotriva oricărei ispite de pelagianism vechi sau nou.

În sfârşit, aş vrea să atrag atenţia voastră asupra încheierii foarte frumoase a rugăciunii: "Doamne, milostivire, iartă-mă" (este forma rugăciunii în italiană: Signore, misericordia, perdonami). Aici termenii "Doamne" şi "milostivire" apar ca sinonime, şi acest lucru este decisiv! Dumnezeu este milostivire (cf. 1In 4,8), milostivirea este numele său, faţa sa. Ne face bine să ne amintim de asta, mereu: în fiecare faptă de milostivire, în fiecare fapte de iubire, transpare faţa lui Dumnezeu.

Preaiubiţilor, misiunea care vă este încredinţată în confesional este frumoasă şi crucială, pentru că vă permite să ajutaţi atâţia fraţi şi surori să experimenteze dulceaţa iubirii lui Dumnezeu. De aceea, vă încurajez să trăiţi fiecare spovadă ca un unic şi irepetabil moment de har şi să dăruiţi cu generozitate iertarea Domnului, cu afabilitate, paternitate şi aş îndrăzni să spun şi cu duioşie maternă.

Vă invită să vă rugaţi şi să vă angajaţi pentru ca acest an de pregătire pentru Jubileu să poată vedea cum înfloreşte milostivirea Tatălui în multe inimi şi în multe locuri şi astfel Dumnezeu să fie tot mai mult iubit, recunoscut şi lăudat.

Vă mulţumesc pentru apostolatul pe care-l desfăşuraţi - sau care unora dintre voi în curând vă va fi încredinţat. Sfânta Fecioară Maria, Mama milostivirii, să vă însoţească. Şi eu vă port în rugăciunea mea şi vă binecuvântez din inimă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu