© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 6 martie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 10. Mândria

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În parcursul nostru de cateheză despre vicii şi virtuţi, astăzi ajungem la ultimul dintre vicii: mândria. Grecii antici o defineau cu un termen care s-ar putea traduce "strălucire excesivă". De fapt, mândria este auto-exaltare, îngâmfare, vanitate. Termenul apare şi în acea serie de vicii pe care Isus o prezintă pentru a explica faptul că răul provine întotdeauna din inima omului (cf. Mc 7,22). Cel mândru este unul care crede că este mult mai mult decât este în realitate; unul care freamătă pentru a fi recunoscut mai mare decât ceilalţi, vrea mereu să-i fie recunoscute propriile merite şi îi dispreţuieşte pe ceilalţi considerându-i inferiori.

Din această primă descriere vedem că viciul mândriei este foarte apropiat de cel al vanităţii, pe care l-am prezentat data trecută. Însă, dacă vanitatea este o boală a eului uman, ea este încă o boală infantilă dacă este comparată cu ravagiile de care este capabilă mândria. Analizând nebuniile omului, călugării din antichitate recunoşteau o anumită ordine în secvenţa relelor: se începe de la păcatele mai grosolane, cum poate fi lăcomia, pentru a ajunge la monştri cei mai neliniştitori. Dintre toate viciile, mândria este mare regină. Nu întâmplător, în Divina Comedie, Dante o situează chiar în primul cadru al purgatorului: cel care cedează în faţa acestui viciu este departe de Dumnezeu şi corectarea de acest rău cere timp şi trudă, mai mult decât orice altă bătălie la care este chemat creştinul.

În realitate, înăuntrul acestui rău se ascunde păcatul radical, pretenţia absurdă de a fi ca Dumnezeu. Păcatul primilor noştri părinţi, relatat de cartea Genezei, este din toate punctele de vedere un păcat de mândrie. Le spune ispititorul: "În ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu" (Gen 3,5). Scriitorii de spiritualitate sunt mai atenţi să descrie repercusiunile mândriei în viaţa de toate zilele, să ilustreze cum ea ruinează raporturile umane, să evidenţieze cum acest rău otrăveşte acel sentiment de fraternitate care în schimb ar trebui să-i unească pe oameni.

Iată, aşadar, lista lungă de simptome care revelează cedarea unei persoane în faţa viciului mândriei. Este un rău cu un aspect fizic evident: cel mândru este îngâmfat, are o "ceafă dură", adică, are un gât înţepenit, care nu se apleacă. Este un om care judecă dispreţuitor cu uşurinţă: pentru nimic dă sentinţe irevocabile faţă de ceilalţi, care i se par în mod iremediabil inapţi şi incapabili. În aroganţa sa uită că Isus în Evanghelii ne-a încredinţat foarte puţine precepte morale, dar asupra unuia dintre ele s-a dovedit intransigent: să nu judecaţi niciodată. Îţi dai seama că ai de-a face cu un orgolios atunci când, adresându-i o critică constructivă mică, sau o observaţie complet inofensivă, el reacţionează în manieră exagerată, ca şi cum cineva ar fi lezat maiestatea sa: se înfurie tare, urlă, întrerupe raporturile cu ceilalţi în mod arţăgos.

Este puţin de făcut cu o persoană bolnavă de mândrie. Este imposibil să i se vorbească, şi cu atât mai puţin să fie corectată, pentru că în fond nu mai este stăpână pe sine însăşi. Cu ea trebuie avută numai răbdare, pentru că într-o zi edificiul său se va prăbuşi. Un proverb italian spune: "Mândria merge călare şi se întoarce pe jos". În Evanghelii, Isus are de-a face cu atâţia oameni mândri şi adesea a mers să dezvăluie acest viciu şi în persoane care îl ascundeau foarte bine. Petru flutură fidelitatea sa la orice încercare: "Dacă toţi te-ar părăsi, eu nu!" (cf. Mt 26,33). În schimb, repede va trăi experienţa de a fi ca şi ceilalţi, şi el fricos în faţa morţii care nu-şi imagina că putea fi aşa de aproape. Şi astfel al doilea Petru, cel care nu-şi mai ridică bărbia, ci plânge lacrimi amare, va fi vindecat de Isus şi va fi potrivit în sfârşit să susţină povara Bisericii. Înainte expunea o prezumţie pe care era mai bine să n-o fluture; acum în schimb este un discipol fidel pe care, cum spune o parabolă, stăpânul poate să-l pună "peste toate bunurile sale" (Lc 12,44).

Mântuirea trece prin umilinţă, adevărat remediu la orice act de mândrie. În Magnificat, Maria îl cântă pe Dumnezeul care cu puterea sa îi risipeşte pe cei mândri în gândurile bolnave ale inimii lor. Este inutil a-i fura ceva de la Dumnezeu, cum speră să facă cei mândri, pentru că până la urmă el vrea să ne dăruiască totul. Pentru aceasta apostolul Iacob scrie aşa comunităţii sale rănite de luptele interne provocate de orgoliu: "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor umiliţi le dă har" (Iac 4,6).

Aşadar, fraţilor şi surorilor, să profităm de acest Post Mare pentru a lupta împotriva mândriei noastre.

* * *

Încă o dată, fraţilor şi surorilor, reînnoiesc invitaţia mea de a ne ruga pentru populaţiile care suferă oroarea războiului din Ucraina şi din Ţara Sfântă, precum şi din alte părţi ale lumii. Să ne rugăm pentru pace! Să cerem Domnului darul păcii!

Pentru toţi, binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu