Turcia: Mărturie după atacul de la biserica din Büyükdere

Duminică, 28 ianuarie 2024, în Biserica "Naşterea Maicii Domnului" din Büyükdere, districtul Sariyer din Istanbul (Turcia), administrată de Fraţii Minori Conventuali, aparţinând de Provincia "Sfântul Iosif" din România, a avut loc un act de violenţă.

În atacul care a avut loc în biserică a fost ucisă o persoană. După acest eveniment, până în data de 1 februarie nu s-a mai celebrat Sfânta Liturghie. Joi, 1 februarie 2024, a fost celebrată o Sfântă Liturghie de reparare. Ritul purificării şi binecuvântarea altarului şi a pereţilor bisericii a fost prezidat de ES Mons. Marek Solczyński, nunţiu apostolic. Erau prezenţi alţi episcopi catolici, conducători religioşi (ortodocşi, musulmani, evrei, aleviţi etc.), împreună cu un mare număr de creştini şi necreştini.

La sfârşitul Sfintei Liturghii, parohul bisericii, pr. Anton Bulai, custodele Custodiei Provinciale de Orient şi Ţara Sfântă, care aparţine de Provincia "Sfântul Iosif" din România, şi care celebra în timpul neaşteptatului eveniment, a mulţumit tuturor, în special începând cu Excelenţa Sa domnul Recep Tayyip Erdo?an, preşedintele Republicii Turcia, pentru apropierea demonstrată.

Pr. Anton a dat şi o scurtă mărturie, pe care o reproducem aici:

"Duminică, 28 ianuarie, trebuia să fie o zi frumoasă. Comunitatea se adunase pentru a se ruga, pentru a cânta şi a-l lăuda pe Domnul Dumnezeu. După o săptămână de muncă, dorinţa noastră era aceea de a ne odihni în Domnul. Ne adunasem pentru a asculta Cuvântul Domnului. Şi, în timp ce Domnul Dumnezeu vorbea poporului care îl asculta, în acea tăcere sublimă, au început să răsune şi două pistoale.

Mă aflam în faţa altarului, la microfon, şi rosteam rugăciunile. Am auzit nişte bubuituri... M-am gândit că, poate, căzuse din nou caloriferul agăţat de perete, şi nici nu mi-am ridicat ochii. Însă, după o fracţiune de secundă am auzit a doua bubuitură, un pistol. Atunci am privit şi m-am trezit în faţa unei scene pe care nimeni nu şi-ar dori să o vadă. Două pistoale care trăgeau, şi care parcă se luaseră la întrecere.

Am văzut credincioşii, nu în genunchi, aşa cum stau de obicei atunci când se roagă, ci ghemuiţi sub bănci, iar unii fugind pentru a căuta scăpare.

Un credincios al comunităţii a alergat spre mine şi m-a tras în sacristie, încuind uşa, decis să mă protejeze. I-am spus: «Ce faci?! Poate că vreunul din comunitate ar vrea să fugă şi el aici, pentru a se salva!». Am descuiat repede uşa - plin de frică - şi, încet-încet, am privit în biserică. Era o tăcere totală.

Unul dintre credincioşi a alergat spre uşa bisericii, încercând s-o închidă, dar nu reuşea. Am alergat spre el pentru a-l ajuta. În timp ce alergam spre uşă, trecând printre bănci şi scaunele răsturnate, am întrebat persoanele ascunse sub bănci: «Sunteţi bine?» Nu-mi răspundea nimeni. M-am gândit că sunt cu toţii morţi. Atunci m-am simţit ca păstorul care-şi numără oiţele ucise.

Ieşind afară, am privit să văd dacă mai era vreunul din cei care au atacat biserica, dar n-am văzut pe nimeni.

Am revenit în biserică, închizând uşa, în timp ce cineva suna la poliţie şi la ambulanţă. Am văzut că unii se ridicau şi le-am spus să meargă imediat în părculeţul din curtea conventului. În acel moment, un credincios stătea îngenuncheat la capul lui Murat Cihan Tuncer. Mi-a spus: «Părinte, e mort».

Murat Cihan nu făcea parte din parohia noastră, nu era creştin. Îl văzusem de câteva ori în biserică, dar nu mă întrebase niciodată, nimic. Cred că-i plăcea ceva din tradiţiile noastre creştine, din moment ce frecventa biserica catolică.

Totuşi, în acea duminică, în biserica noastră a avut loc şi o minune. Dumnezeu este cu noi, iar Preacurata Fecioară Maria, patroana bisericii noastre ne-a protejat, în pofida sacrificării fratelui nostru Murat. Cei doi terorişti intră în biserică, scot pistoalele pentru a face un masacru şi nu reuşesc să ucidă decât o singură persoană? Cele două pistoale, în acelaşi moment, după primele şi teribilele gloanţe trase, s-au blocat. Ambele. Probabilitatea ca un pistol să se blocheze există, dar ca să se întâmple ca ambele, în acelaşi timp să se blocheze, cu siguranţă nu: eu sunt sigur că este vorba de o intervenţie a Preasfintei Fecioare Maria. Dintre membri comunităţii nimeni nu a fost nici măcar atins de gloanţe.

Poliţia inspecta zona, iar ambulanţa a sosit foarte repede; apoi au ajuns şi jurnaliştii şi televiziunile. De aici încolo s-a văzut totul şi se ştie. Dar ceea ce nu se ştie şi nu s-a văzut la televizor a fost că vecinii noştri, cei din cartierul din Büyükdere pe Bosfor, unde se înalţă mica noastră biserică, s-au arătat a fi buni prieteni. Apropierea lor, solidaritatea, lacrimile şi ajutorul lor concret au fost înduioşătoare.

După puţin timp, preşedintele turc, domnul Recep Tayyip Erdo?an, a fost unul din primii care s-a pronunţat împotriva atentatului, încurajându-ne şi arătând apropierea naţiunii sale, cât şi interesul faţă de capturarea teroriştilor. Apoi, o serie de autorităţi civile, politice şi religioase - printre care primarul Istanbulului, câţiva miniştri din guvern, responsabilii diferitor confesiuni religioase, diferiţi alţi primari din zonă - au sunat sau au venit la faţa locului, exprimându-şi afecţiunea şi solidaritatea faţă de noi. În scurt timp poliţia i-a capturat pe cei doi terorişti, care au rănit comunitatea noastră.

În aceste zile, acum când încetul cu încetul revenim la normalitate, am început să reflectez la tot ceea ce s-a întâmplat, pentru a încerca să-i dau un sens şi să am şi o privire asupra viitorului. Mi-am amintit cum, mulţi ani în urmă, doi fraţi din comunitatea Magnificat, care de atunci vin să ne ajute în parohie, într-una din seri, s-au rugat asupra mea.

Se întâmplase un lucru teribil, când doi fraţi protestanţi, care începuseră să predice la Istanbul, au fost torturaţi şi ucişi. Mi-era frică, mai mult decât de tortură, de moarte. Împărtăşeam aceste sentimente şi am început să ne rugăm împreună. După ce l-am invocat pe Duhul Sfânt, au deschis deasupra capului meu Sfânta Scriptură, şi mi-au citit un text din cartea Faptele Apostolilor, care spune: «Într-o noapte, Domnul l-a înştiinţat [în vis] pe Paul: 'Nu te teme, ci să vorbeşti şi să nu taci! Pentru că eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune [mâna] pe tine ca să-ţi facă vreun rău, deoarece am un popor numeros în cetatea aceasta' (18, 9-10). Am meditat de multe ori la acest cuvânt. Într-adevăr, s-a realizat în aceşti ani, iar duminică, 28 ianuarie, s-a demonstrat din nou a fi adevărat.

Cei doi care au tras cu pistoalele nu au reuşit să rănească comunitatea creştină; dacă voiau să creeze duşmănie între creştini şi musulmani, au dat greş, pentru că toţi, aici, la Büyükdere şi nu numai, s-au strâns cu afecţiune în jurul nostru, oferindu-ne în mod spontan ajutor şi solidaritate. Dacă răul voia să ne oprească, Domnul Dumnezeu şi Maica sa ne-au protejat, iar acest lucru ne împinge să mergem înainte cu toată puterea inimii, înainte pentru a-l lăuda pe Domnul în acest pământ al Turciei!

(Traducere de pr. Damian Pătraşcu, după un material apărut pe www.ofmconv.net)

Pr. Anton Bulai, OFMConv.

lecturi: 2.