Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2024

Prin deșert Dumnezeu ne conduce la libertate

Iubiți frați și surori,

Când Dumnezeul nostru se revelează, comunică libertate: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei" (Ex 20,2). Așa se deschide decalogul dat lui Moise pe muntele Sinai. Poporul știe bine despre care exod vorbește Dumnezeu: experiența sclaviei este încă imprimată în trupul său. Primește cele zece cuvinte în deșert drept cale de libertate. Noi le numim "porunci", accentuând forța de iubire cu care Dumnezeu educă poporul său. De fapt, este o chemare viguroasă, cea la libertate. Nu se epuizează într-un singur eveniment, pentru că se maturează pe un drum. Așa cum Israel în deșert încă are Egiptul înăuntrul său - de fapt, adesea regretă trecutul și murmură împotriva cerului și împotriva lui Moise -, tot așa și astăzi poporul lui Dumnezeu poartă în sine legături oprimante pe care trebuie să aleagă să le abandoneze. Ne dăm seama de asta atunci când ne lipsește speranța și rătăcim în viață ca într-un pustiu, fără o țară promisă spre care să tindem împreună. Postul Mare este timpul de har în care deșertul devine din nou - cum vestește profetul Osea - locul primei iubiri (cf. Os 2,16-17). Dumnezeu educă poporul său, ca să iasă din sclaviile sale și să experimenteze trecerea de la moarte la viață. Ca un mire ne atrage din nou la sine și șoptește cuvinte de iubire inimii noastre.

Exodul de la sclavie la libertate nu este un drum abstract. Ca să fie concret și Postul Mare al nostru, primul pas este să vrem să vedem realitatea. Când în tufișul care arde Domnul l-a atras pe Moise și i-a vorbit, imediat s-a revelat ca un Dumnezeu care vede și mai ales ascultă: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor și să-l fac să urce din țara aceea într-o țară bună și întinsă, într-o țară în care curge lapte și miere" (Ex 3,7-8). Și astăzi, strigătul atâtor frați și surori oprimați ajunge la cer. Să ne întrebăm: Ajunge și la noi? Ne zdruncină? Ne înduioșează? Mulți factori ne îndepărtează pe unii de alții, negând fraternitatea care ne leagă la origine.

În călătoria mea la Lampedusa, globalizării indiferenței am opus două întrebări, care devin tot mai actuale: "Unde ești?" (Gen 3,9) și "Unde este fratele tău?" (Gen 4,9). Drumul Postului Mare va fi concret dacă, reascultându-le, vom mărturisi că și astăzi suntem sub dominația faraonului. Este o dominație care ne face epuizați și insensibili. Este un model de creștere care ne desparte și ne fură viitorul. Pământul, aerul și apa sunt poluate de el, dar și sufletele sunt contaminate de el. De fapt, deși cu Botezul a început eliberarea noastră, rămâne în noi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei. Este ca o atracție spre siguranța lucrurilor văzute deja, în detrimentul libertății.

Aș vrea să vă indic, în relatarea din Exod, un amănunt care nu este lipsit de importanță: Dumnezeu este cel care vede, care se înduioșează și care eliberează, nu Israel este cel care cere asta. De fapt, faraonul stinge și visele, fură cerul, face să pară nemodificabilă o lume în care demnitatea este călcată în picioare și legăturile autentice sunt negate. Adică reușește să lege cu sine. Să ne întrebăm: Doresc o lume nouă? Sunt dispus să ies din compromisurile cu vechiul? Mărturia multor frați episcopi și a unui mare număr de făcători de pace și de dreptate mă convinge tot mai mult că ceea ce trebuie să fie denunțat este un deficit de speranță. Este vorba de un impediment de a visa, de un strigăt mut care ajunge până la cer și înduioșează inima lui Dumnezeu. Se aseamănă cu acea nostalgie a sclaviei care paralizează Israelul în deșert, împiedicându-l să înainteze. Exodul se poate întrerupe: nu s-ar explica altfel cum de o omenire, ajunsă în pragul fraternității universale și la niveluri de dezvoltare științifică, tehnică, culturală, juridică în măsură să garanteze tuturor demnitatea, bâjbâie în întunericul inegalităților și al conflictelor.

Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Să primim Postul Mare ca timpul forte în care cuvântul său ne este adresat din nou: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei" (Ex 20,2). Este timp de convertire, timp de libertate. Isus însuși, așa cum amintim în fiecare an în prima duminică din Postul Mare, a fost dus de Duhul în deșert pentru a fi încercat în libertate. Timp de patruzeci de zile, el va fi în fața noastră și cu noi: este Fiul întrupat. Spre deosebire de faraon, Dumnezeu nu vrea supuși, ci fii. Deșertul este spațiul în care libertatea noastră se poate matura într-o decizie personală de a nu recădea sclavă. În Postul Mare găsim noi criterii de judecată și o comunitate cu care să intrăm pe un drum care n-a mai fost parcurs niciodată.

Asta comportă o luptă: ne relatează asta în mod clar cartea Exodului și ispitirile lui Isus în deșert. Glasului lui Dumnezeu, care spune: "Tu ești Fiul meu, cel iubit" (Mc 1,11) și "Să nu ai alți dumnezei afară de mine" (Ex 20,3), i se opun de fapt minciunile dușmanului. Mai de temut decât faraonul sunt idolii: am putea să-i considerăm ca glasul său în noi. A putea tot, a fi recunoscuți de toți, a-i depăși pe toți: fiecare ființă umană simte seducția acestei minciuni înlăuntrul său. Este un drum vechi. Putem să ne alipim astfel de bani, de anumite proiecte, idei, obiective, de poziția noastră, de o tradiție, chiar și de unele persoane. În loc să ne miște, ne vor paraliza. În loc să ne facă să ne întâlnim, ne vor contrapune. Există însă o nouă omenire, poporul celor mici și al celor umili care nu au cedat în fața fascinației minciunii. În timp ce idolii îi fac muți, orbi, surzi, imobili care îi slujesc (cf. Ps 114,4), săracii în duh sunt imediat deschiși și prompți: o forță silențioasă de bine care îngrijește și susține lumea.

Este timp de a acționa, și în Postul Mare a acționa înseamnă și a ne opri. A ne opri în rugăciune, pentru a primi cuvântul lui Dumnezeu, și a ne opri ca samariteanul, în prezența fratelui rănit. Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele este o unică iubire. A nu avea alți dumnezei înseamnă a ne opri la prezența lui Dumnezeu, la trupul aproapelui. Pentru aceasta rugăciunea, pomana și postul nu sunt trei exerciții independente, ci o unică mișcare de deschidere, de golire: afară cu idolii care ne îngreunează, plecarea alipirilor care ne închid. Atunci inima atrofiată și izolată se va retrezi. Așadar, a încetini și a ne opri. Dimensiunea contemplativă a vieții, pe care Postul Mare ne va face să o regăsim astfel, va mobiliza noi energii. În prezența lui Dumnezeu devenim surori și frați, îi simțim pe ceilalți cu intensitate nouă: în loc de amenințări și de dușmani găsim însoțitoare și însoțitori de călătorie. Acesta este visul lui Dumnezeu, țara promisă spre care tindem, când ieșim din sclavie.

Forma sinodală a Bisericii, pe care în acești ani o redescoperim și o cultivăm, sugerează că Postul Mare este și timp de decizii comunitare, de alegeri mici și mari împotriva curentului, capabile să modifice cotidianitatea persoanelor și viața unui cartier: obiceiurile în cumpărături, îngrijirea creației, incluziunea celui care nu este văzut sau este disprețuit. Invit fiecare comunitate creștină să facă asta; să-și dea timp pentru a verifica propria prezență în teritoriu și contribuția de a-l face mai bun. Vai dacă pocăința creștină ar fi ca aceea care-l întristează pe Isus. El ne spune și nouă: "Nu fiți triști ca ipocriții, căci ei își schimonosesc fețele ca să arate oamenilor că postesc" (Mt 6,16). Mai degrabă să se vadă bucuria pe fețe, să se simtă parfumul de libertate, să se elibereze acea iubire care face noi toate lucrurile, începând de la cele mai mici și apropiate. În fiecare comunitate creștină se poate întâmpla asta.

În măsura în care acest Post Mare va fi de convertire, atunci, omenirea rătăcită va simți o tresăltare de creativitate: plutirea unei noi speranțe. Aș vrea să vă spun, ca tinerilor pe care i-am întâlnit la Lisabona în vara trecută: "Căutați și riscați, căutați și riscați. În acest perioadă istorică, provocările sunt enorme, gemete dureroase. Vedem un al treilea război mondial pe bucăți. Dar să îmbrățișăm riscul de a crede că nu suntem într-o agonie, ci într-o naștere; nu la sfârșitul, ci la începutul unui mare spectacol. Este nevoie de curaj pentru a crede asta" (Discurs adresat universitarilor, 3 august 2023). Este curajul convertirii, al ieșirii din sclavie. Credința și caritatea țin de mână această copilă, speranța. O învață să meargă și, în același timp, ea le trage înainte[1].

Vă binecuvântez pe voi toți și drumul vostru de Postul Mare.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 3 decembrie 2023, Duminica I din Advent

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Cf. Ch. PéguyÉ, Il portico del mistero della seconda virtù, Milano, 1978, 17-19.

* * *

Conferință de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2024 (1 februarie 2024)




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat