© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 31 ianuarie 2024

Cateheze. Viciile şi virtuţile. 6. Mânia

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În aceste săptămâni tratăm tema viciilor şi virtuţilor, iar astăzi ne oprim ca să reflectăm asupra viciului mâniei. Este un viciu deosebit de întunecos şi este probabil cel mai simplu de depistat dintr-un punct de vedere fizic. Persoana dominată de mânie cu greu reuşeşte să ascundă această îndârjire: o recunoşti din mişcările corpului său, din agresivitate, din respiraţia anevoioasă, din privirea ameninţătoare şi tristă.

În manifestarea sa cea mai acută mânia este un viciu care nu lasă pauză. Dacă se naşte dintr-o nedreptate îndurată (sau considerată nedreptate), adesea nu se dezlănţuie împotriva vinovatului, ci împotriva primului întâlnit. Există oameni care menţin mânia la locul de muncă, demonstrându-se calmi şi liniştiţi, dar care odată ajunşi acasă devin insuportabili pentru soţie şi copii. Mânia este un viciu care se răspândeşte: este capabil să elimine somnul şi să ne facă să uneltim încontinuu în minte, fără a reuşi să găsim o blocare a raţionamentelor şi a gândurilor.

Mânia este un viciu distructiv al raporturilor umane. Exprimă incapacitatea de a accepta diversitatea celuilalt, în special atunci când alegerile sale de viaţă diferă de ale noastre. Nu se opreşte în faţa comportamentelor greşite ale unei persoane, ci aruncă totul în aceeaşi oală: celălalt, celălalt aşa cum este, celălalt ca atare este cel care provoacă furia şi resentimentul. Începem să detestăm tonul vocii sale, gesturile zilnice banale, modurile sale de a raţiona şi de a simţi.

Când relaţia ajunge la acest nivel de degenerare, de acum s-a pierdut luciditatea. Mânia face să se piardă luciditatea. Pentru că una din caracteristicile mâniei, uneori, este aceea de a nu reuşi să se îmblânzească în timp. În acele cazuri, chiar distanţa şi tăcerea, în loc să liniştească povara echivocurilor, o măresc. Pentru acest motiv apostolul Paul - aşa cum am ascultat - recomandă creştinilor săi să înfrunte imediat problema şi să încerce reconcilierea: "Să nu apună soarele peste mânia voastră" (Ef 4,26). Este important ca totul să se rezolve imediat, înainte de apusul soarelui. Dacă în timpul zilei se poate naşte vreun echivoc, şi două persoane nu se mai pot înţelege, percepându-se dintr-o dată îndepărtate, noaptea nu trebuie încredinţată diavolului. Viciul ne-ar ţine treji în întuneric, pentru a rumega motivaţiile noastre şi greşelile incalificabile care niciodată nu sunt ale noastre, ci întotdeauna ale celuilalt. Aşa este: când o persoană este dominată de mânie, spune mereu că problema este a celuilalt; niciodată nu este capabilă să recunoască propriile defecte, propriile lipsuri.

În "Tatăl nostru" Isus ne face să ne rugăm pentru relaţiile noastre umane care sunt un teren minat: un plan care nu stă niciodată în echilibru perfect. În viaţă avem de-a face cu datornici care nu-şi plătesc datoriile faţă de noi; aşa cum cu siguranţă nici noi nu i-am iubit mereu pe toţi în măsură justă. Unuia nu i-am întors dragostea care îi revenea. Toţi suntem păcătoşi, toţi, şi toţi avem conturi de reglat: să nu uităm asta! De aceea toţi avem nevoie să învăţăm să iertăm ca să fim iertaţi. Oamenii nu stau împreună dacă nu practică şi arta iertării, pe cât aceasta este omeneşte posibilă. Mânia este contracarată de bunăvoinţă, de deschiderea inimii, de blândeţe, de răbdare.

Dar, cu privire la mânie, trebuie spus un ultim lucru. Este un viciu teribil, se spunea, este la originea războaielor şi violenţelor. Introducerea de la Iliada descrie "mânia lui Ahile", care va fi motiv de "dolii infinite". Dar nu tot ceea ce se naşte din mânie este greşit. Anticii erau foarte conştienţi că în noi subzistă o parte irascibilă care nu poate şi nu trebuie să fie negată. Patimile în oarecare măsură sunt inconştiente: se întâmplă, sunt experienţe ale vieţii. Nu suntem responsabili de mânie la apariţia ei, dar întotdeauna de dezvoltarea ei. Şi uneori este bine ca mânia să se descarce în manieră justă. Dacă o persoană nu s-ar mai supăra niciodată, dacă nu s-ar indigna în faţa unei nedreptăţi, dacă în faţa unei oprimări a unuia slab n-ar simţi fremătând ceva în măruntaiele sale, atunci ne-ar veni să spunem că persoana aceea nu este umană, şi cu atât mai puţin creştină.

Există o sfântă indignare, care nu este mânia, ci o mişcare interioară, o sfântă indignare. Isus a cunoscut-o de multe ori în viaţa sa (cf. Mc 3,5): n-a răspuns niciodată la rău cu rău, ci în sufletul său a simţit acest sentiment şi, în cazul vânzătorilor din templu, a făcut o acţiune puternică şi profetică, dictată nu de mânie, ci de zelul pentru casa Domnului (cf. Mt 21,12-13). Trebuie să distingem bine: una este zelul, sfânta indignare, alta este mânia, care este rea.

Depinde de noi, cu ajutorul Duhului Sfânt, să găsim măsura justă a pasiunilor, să le educăm bine, pentru ca să se îndrepte spre bine şi nu spre rău. Mulţumesc.

* * *

Mâine, în Italia, se celebrează Ziua Naţională a Victimelor Civile de Război. La amintirea în rugăciune pentru cei care au murit în cele două conflicte mondiale, asociem şi pe atâţia - prea mulţi - civili, victime lipsite de apărare ale războaielor care din păcate încă însângerează planeta noastră, aşa cum se întâmplă în Orientul Mijlociu şi în Ucraina. Strigătul lor de durere să poată atinge inimile responsabililor naţiunilor şi să trezească proiecte de pace. Atunci când se citesc istorii din aceste zile, în război, există atâta cruzime, atâta! Să cerem Domnului pacea, care este mereu blândă, nu este cruntă.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu