© Vatican Media

Omilia Papei Francisc la celebrarea Vesperelor în solemnitatea Convertirii Sfântului Paul, la încheierea celei de-a LVII-a Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (25 ianuarie 2024)

În evanghelia pe care am ascultat-o, învăţătorul Legii, deşi se adresează lui Isus numindu-l "Învăţător", nu vrea să se lase instruit de el, ci "să-l pună la încercare". O falsitate şi mai mare reiese însă din întrebarea sa: "Ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?" (Lc 10,25). A face pentru a moşteni, a face pentru a avea: iată o religiozitate deformată, bazată pe posesie şi nu pe dar, unde Dumnezeu este mijlocul pentru a obţine ceea ce vreau, nu scopul de a iubi cu toată inima. Dar Isus este răbdător şi-l invită pe acel învăţător să găsească răspunsul în Legea al cărei expert era, care prescrie: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lc 10,27).

Atunci acel om, "voind să se justifice", pune o a doua întrebare: "Şi cine este aproapele meu?" (Lc 10,29). Dacă prima întrebare risca să-l reducă pe Dumnezeu la propriul "eu", aceasta încearcă să împartă: să împartă persoanele în cel care trebuie iubit şi în cel care poate fi ignorat. Şi a împărţi nu este niciodată de la Dumnezeu: este de la diavol, care este împărţitor. Însă Isus nu răspunde făcând teorie, ci cu parabola bunului samaritean, cu o istorie concretă, care ne interpelează şi pe noi. Pentru că, iubiţi fraţi şi surori, cei care se comportă rău, cu indiferenţă, sunt preotul şi levitul, care pun înaintea nevoilor celui care suferă tutelarea tradiţiilor lor religioase. În schimb, cel care dă sens cuvântului "aproapele" este un eretic, un samaritean, pentru că devine aproape: simte milă, se apropie şi cu duioşie se apleacă asupra rănilor acelui frate; se îngrijeşte de el, independent de trecutul său şi de păcatele sale, şi îl slujeşte cu toată fiinţa sa (cf. Lc 10,33-35). Asta îi permite lui Isus să concludă că întrebarea corectă nu este "Cine este aproapele meu?", ci: "Eu mă fac aproape?". Numai această iubire care devine slujire gratuită, numai această iubire pe care Isus a proclamat-o şi a trăit-o îi va apropia pe creştinii separaţi unii de alţii. Da, numai această iubire, care nu se întoarce asupra trecutului pentru a se distanţa sau a arăta cu degetul, numai această iubire care în numele lui Dumnezeu îl pune pe fratele înaintea apărării de fier a propriului sistem religios, numai această iubire ne va uni. Mai întâi fratele, apoi sistemul.

Fraţilor şi surorilor, între noi n-ar trebui să ne punem niciodată întrebarea "Cine este aproapele meu?". Pentru că fiecare botezat aparţine aceluiaşi Trup al lui Cristos; şi mai mult, pentru că fiecare persoană în lume este fratele meu, sora mea şi toţi compunem "simfonia umanităţii" al cărei întâi-născut şi răscumpărător este Cristos. Cum aminteşte Sfântul Irineu, pe care am avut bucuria de a-l proclama "Învăţător al unităţii", "cine iubeşte adevărul nu trebuie să se lase transportat de diferenţa fiecărui sunet nici să-şi imagineze că unul este artizanul şi creatorul acestui sunet şi un altul este artizanul şi creatorul celuilalt [...], ci trebuie să gândeşti că l-a făcut unul singur" (Adv. haer. II, 25, 2). Aşadar, nu "cine este aproapele meu?", ci "eu mă fac aproape?". Eu şi apoi comunitatea mea, Biserica mea, spiritualitatea mea se fac apropiate? Sau rămân baricadate în apărarea propriilor interese, geloase de autonomia lor, închise în calculul propriilor avantaje, legând raporturi cu ceilalţi numai pentru a scoate ceva? Dacă ar fi aşa, nu ar fi vorba numai de greşeli strategice, ci de infidelitate faţă de evanghelie.

"Ce trebuie să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?": aşa a început dialogul dintre învăţătorul Legii şi Isus. Dar astăzi şi această primă întrebare este răsturnată graţie Apostolului Paul, a cărui convertire o celebrăm în bazilica dedicată lui. Ei bine, chiar când Saul din Tars, persecutor al creştinilor, îl întâlneşte pe Isus în viziunea de lumină care îl învăluie şi îi schimbă viaţa, îl întreabă: "Ce trebuie să fac, Doamne?" (Fap 22,10). Nu "ce trebuie să fac să moştenesc?", ci "ce să fac, Doamne?": Domnul este scopul cererii, adevărata moştenire, supremul bine. Paul nu-şi schimbă viaţa pe baza obiectivelor sale, nu devine mai bun pentru că realizează proiectele sale. Convertirea sa se naşte dintr-o răsturnare existenţială, unde primatul nu mai aparţine bravurii sale în faţa Legii, ci docilităţii faţă de Dumnezeu, într-o deschidere totală la ceea ce vrea el. Nu bravurii sale, ci docilităţii sale: de la bravură la docilitate. Dacă el este comoara, programul nostru eclezial nu poate decât să constea în a face voinţa sa, în a merge în întâmpinarea dorinţelor sale. Şi el, în noaptea dinainte de a-şi da viaţa pentru noi, l-a rugat cu ardoare pe Tatăl pentru noi toţi "ca toţi să fie una" (In 17,21). Iată voinţa sa.

Toate eforturile spre unitatea deplină sunt chemate să urmeze acelaşi parcurs al lui Paul, să pună deoparte centralitatea ideilor noastre pentru a căuta glasul Domnului şi a-i lăsa lui iniţiativă şi spaţiu. A înţeles bine asta un alt Paul, mare pionier al mişcării ecumenice, Abbé Paul Couturier, care rugându-se obişnuia să implore unitatea credincioşilor "aşa cum o vrea Cristos", "cu mijloacele pe care le vrea el". Avem nevoie de această convertire de perspectivă şi înainte de toate de inimă, pentru că, aşa cum a afirmat în urmă cu şaizeci de ani Conciliul Vatican II: "Nu există un adevărat ecumenism fără convertire interioară" (Unitatis redintegratio, 7). În timp ce ne rugăm împreună să recunoaştem, fiecare pornind de la el însuşi, că avem nevoie să ne convertim, să-i permitem Domnului să ne schimbe inima. Aceasta este calea: a merge împreună şi a sluji împreună, punând rugăciunea pe primul loc. De fapt, atunci când creştinii se maturează în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, cresc şi în înţelegerea reciprocă, aşa cum declară tot Conciliul: "Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul şi Duhul, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă" (ibid.).

Pentru aceasta suntem aici în această seară din diferite ţări, din diferite culturi şi tradiţii. Sunt recunoscător Cucerniciei Sale Justin Welby, arhiepiscop de Canterbury, mitropolitului Policarp, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice, şi vouă tuturor, care faceţi prezente multe comunităţi creştine. Adresez un salut special membrilor Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale, care celebrează a XX-a aniversare a drumului lor, şi episcopilor catolici şi anglicani care participă la întâlnirea Comisiei internaţionale pentru Unitate şi Misiune. Este frumos că astăzi cu fratele meu, arhiepiscopul Justin, putem conferi acestor perechi de episcopi mandatul de a continua să mărturisească unitatea voită de Dumnezeu pentru Biserica sa în respectivele regiuni, mergând înainte împreună "ca să răspândească milostivirea şi pacea lui Dumnezeu într-o lume nevoiaşă" (Apel al episcopilor IARCCUM, Roma, 2016). Salut şi studenţii bursieri ai Comitetului pentru Colaborarea Culturală cu Bisericile Ortodoxe din Dicasterul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi participanţii la vizitele de studiu organizate pentru tineri preoţi şi călugări din Bisericile Ortodoxe Orientale, şi pentru studenţii de la Institutul Ecumenic din Bossey de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Împreună, ca fraţi şi surori în Cristos, să ne rugăm cu Paul spunând: "Ce să facem, Doamne?". Şi punând întrebarea există deja un răspuns, pentru că primul răspuns este rugăciunea. Rugăciunea pentru unitate este prima misiune a drumului nostru. Şi este o misiune sfântă, pentru că înseamnă a sta în comuniune cu Domnul, care pentru unitate l-a rugat înainte de toate pe Tatăl. Şi să continuăm să ne rugăm şi pentru sfârşitul războaielor, în special în Ucraina şi în Ţara Sfântă. Un gând din inimă se îndreaptă şi spre iubitul popor din Burkina Faso, îndeosebi spre comunităţile care au pregătit acolo materialul pentru Săptămâna de Rugăciune pentru Unitate: fie ca iubirea faţă de aproapele să ia locul violenţei care chinuie ţara lor.

"«Ce să fac, Doamne?». Atunci Domnul - relatează Paul - mi-a spus: «Ridică-te şi du-te»" (Fap 22,10). Ridică-te, spune Isus fiecăruia dintre noi şi căutării noastre de unitate. Aşadar, să ne ridicăm, în numele lui Cristos, din oboselile noastre şi din obişnuinţele noastre, şi să continuăm, să mergem înainte, pentru că el vrea asta, şi vrea asta "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Aşadar, să ne rugăm şi să mergem înainte, pentru că asta doreşte Dumnezeu de la noi. Asta este ceea ce doreşte de la noi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinului, în meniul Biblioteca > Ecumenism.