© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XXXII-a Zi Mondială a Bolnavului 2024

(11 februarie 2024)

"Nu este bine ca omul să fie singur". Îngrijirea bolnavilor prin grija pentru relaţii

"Nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2,18). Încă de la început, Dumnezeu, care este iubire, a creat fiinţa umană pentru comuniune, înscriind în fiinţa sa dimensiunea relaţiilor. Astfel, viaţa noastră, plăsmuită după chipul Treimii, este chemată să se realizeze pe deplin pe ea însăşi în dinamismul relaţiilor, al prieteniei şi al iubirii reciproce. Suntem creaţi pentru a sta împreună, nu singuri. Şi tocmai pentru că acest proiect de comuniune este înscris aşa de adânc în inima umană, experienţa abandonării şi a singurătăţii ne înspăimântă şi o simţim dureroasă şi chiar inumană. Devine şi mai mult astfel în timpul fragilităţii, al incertitudinii şi al nesiguranţei, provocate adesea de apariţia oricărei boli grave.

Mă gândesc, de exemplu, la cei care au fost teribil de singuri în timpul pandemiei de COVID-19: pacienţi care nu puteau primi vizite, dar şi asistenţi medicali, medici şi personal de sprijin, toţi supraîncărcaţi de muncă şi închişi în secţiile de izolare. Şi, desigur, nu-i uităm pe cei care au trebuit să înfrunte ceasul morţii singuri, asistaţi de personalul sanitar, dar departe de familiile proprii.

În acelaşi timp, particip cu durere la condiţia de suferinţă şi de singurătate a celor care, din cauza războiului şi a consecinţelor sale tragice, ajung să fie fără sprijin şi fără asistenţă: războiul este cea mai teribilă dintre bolile sociale şi persoanele mai fragile plătesc preţul cel mai mare.

Totuşi, trebuie subliniat că, şi în ţările care se bucură de pace şi de resurse mai mari, timpul bătrâneţii şi al bolii este trăit adesea în singurătate şi, uneori, chiar în abandonare. Această realitate tristă este mai ales consecinţă a culturii individualismului, care exaltă beneficiul cu orice preţ şi cultivă mitul eficienţei, devenind indiferentă şi chiar nemiloasă atunci când persoanele nu mai au forţele necesare pentru a ţine pasul. Atunci devine cultură a rebutului, în care "persoanele nu mai sunt simţite ca o valoare primară care trebuie respectate şi tutelate, în speciale dacă sunt sărace sau neputincioase, dacă «încă nu folosesc» - cum sunt cei ce urmează să se nască - sau «nu mai folosesc» - cum sunt bătrânii" (Enciclica Fratelli tutti, 18). Această logică pătrunde din păcate şi anumite alegeri politice, care nu reuşesc să pună în centru demnitatea persoanei umane şi a nevoilor sale şi nu favorizează întotdeauna strategii şi resurse necesare pentru a garanta fiecărei fiinţe umane dreptul fundamental la sănătate şi accesul la îngrijiri. În acelaşi timp, abandonarea celor fragili şi singurătatea lor sunt favorizate şi de reducerea îngrijirilor numai la prestaţiile sanitare, fără ca ele să fie însoţite cu înţelepciune de o "alianţă terapeutică" între medic, pacient şi membru al familiei.

Ne face bine să reascultăm acel cuvânt biblic: nu este bine ca omul să fie singur! Dumnezeu îl rosteşte la începuturile creaţiei şi astfel ne dezvăluie sensul profund al proiectului său pentru omenire, dar, în acelaşi timp, rana mortală a păcatului, care se introduce generând suspiciuni, fracturi, diviziuni şi, de aceea, izolare. Ea loveşte persoana în toate relaţiile sale: cu Dumnezeu, cu ea însăşi, cu celălalt, cu creaţia. Această izolare ne face să pierdem semnificaţia existenţei, ne ia bucuria iubirii şi ne face să experimentăm un sentiment oprimant de singurătate în toate pasajele cruciale ale vieţii.

Fraţilor şi surorilor, prima îngrijire de care avem nevoie în boală este apropierea plină de compasiune şi de duioşie. Pentru aceasta, a ne îngriji de cel bolnav înseamnă, înainte de toate, a ne îngriji de relaţiile sale, de toate relaţiile sale: cu Dumnezeu, cu ceilalţi - cei din familie, prieteni, lucrători sanitari -, cu creaţia, cu sine însuşi. Este posibil? Da, este posibil şi noi toţi suntem chemaţi să ne angajăm pentru ca asta să se întâmple. Să privim la icoana bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37), la capacitatea sa de a încetini pasul şi de a deveni aproapele, la duioşia cu care alină rănile fratelui care suferă.

Să ne amintim de acest adevăr central al vieţii noastre: am venit pe lume pentru că ne-a primit cineva, suntem făcuţi pentru iubire, suntem chemaţi la comuniune şi la fraternitate. Această dimensiune a fiinţei noastre ne susţine mai ales în timpul bolii şi al fragilităţii şi este prima terapie pe care toţi împreună trebuie s-o adoptăm pentru a vindeca bolile societăţii în care trăim.

Vouă, care trăiţi boala, trecătoare sau cronică, aş vrea să vă spun: să nu vă fie ruşine de dorinţa voastră de apropiere şi de duioşie! Nu o ascundeţi şi să nu credeţi niciodată că sunteţi o povară pentru ceilalţi. Condiţia bolnavilor îi invită pe toţi să frâneze ritmurile exasperate în care suntem cufundaţi şi să ne regăsim pe noi înşine.

În această schimbare de epocă pe care o trăim, în special noi, creştinii, suntem chemaţi să adoptăm privirea plină de compasiune a lui Isus. Să ne îngrijim de cel care suferă şi este singur, eventual marginalizat şi rebutat. Cu iubirea reciprocă, pe care Cristos Domnul ne-o dăruieşte în rugăciune, în special în Euharistie, să îngrijim rănile singurătăţii şi ale izolării. Şi astfel cooperăm la contracararea culturii individualismului, a indiferenţei, a rebutării şi la creşterea culturii duioşiei şi a compasiunii.

Bolnavii, cei fragili, săracii sunt în inima Bisericii şi trebuie să fie şi în centrul atenţiilor noastre umane şi al îngrijirilor pastorale. Să nu uităm asta! Şi să ne încredinţăm Mariei Preasfinte, Tămăduitoarea bolnavilor, ca să mijlocească pentru noi şi să ne ajute să fim artizani ai apropierii şi ai relaţiilor fraterne.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 10 ianuarie 2024

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu