© Vatican Media

Despre simţul de apartenenţă dat de Botez

Sărbătoare pentru o viaţă nouă

de Simone Caleffi

Botezul este cerut de majoritatea părinţilor creştini, făcând abstracţie de propria stare (inclusiv cei căsătoriţi numai civil, divorţaţi, cupluri de fapt). De fapt, cererea Botezului merge dincolo de tradiţie. Naşterea unui copil reprezintă încă unul dintre puţinele fapte ale vieţii care provoacă emoţii şi sentimente profunde, care face persoanele mai sensibile capabile să se interogheze cu privire la sensul existenţei, la motivele fundamentale ale vieţii (De unde vin? Încotro merg? Ce înseamnă acest copil care mi s-a născut?). Adesea, la baza deciziei de a-i boteza pe copii este tocmai dorinţa - deşi adesea confuză - de a nu-l lipsi pe copil de un semn care să dea o semnificaţie neefemeră naşterii sale, proiectând-o într-o dimensiune mai înaltă şi misterioasă.

Apoi, mulţi vor fi înghiţiţi din nou de mecanismele secularismului, dar în faţa unei vieţi noi acele sentimente apar autentice. În faţa acestei panorame, se pune întrebarea: De ce se primeşte astăzi Botezul? Ce-i dăruieşte omului, definit "postmodern" cât priveşte epoca, iar cu referinţă la religie "postcreştin"? Mai este semnificativ a celebra acest rit cu aspecte aşa de vechi şi ancestrale (a se vedea abluţiunea pe care hinduşii o fac în Gange şi alte tradiţii asemănătoare) într-un context foarte schimbat faţă de lumea aceea? Astăzi mai mult ca oricând este nevoie de a ne renaşte de sus (cf. In 3,1-8). De exemplu, cu cât inteligenţa artificială pare să modifice genetic persoana, cu atât mai mult este nevoie de o umanizare care nu poate decât să provină de la Dumnezeu. Şi atunci când nu ştie să exprime asta cu aceste cuvinte, omul are o nostalgie aşa de profundă de cer, încât numai introducerea într-o viaţă nouă poate sătura foamea pe care o simte în el însuşi. Într-o lume care pare să piardă propriile origini, adică nu recunoaşte paternitatea lui Dumnezeu (dovadă este că nu recunoaşte pe oricare altul ca frate), care nu înţelege semnificaţia istoriei, care nu ştie să răspundă la întrebările esenţiale şi existenţiale (Cine sunt eu? Care este destinul meu? Pentru ce exist în loc să nu exist?), care vede incapacitatea de asumare a rolului de părinţi în general şi a rolului de tată în special, fiinţa umană are nevoie să fie recunoscută ca fiu, să fie adoptată ca atare de un tată mai mare decât cel pământesc.

La Botez se experimentează o nouă demnitate şi o nouă apartenenţă. De fapt, nu numai că suntem recunoscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, ci intrăm în comuniunea Bisericii, companie credibilă de prieteni, cum obişnuia să repete Benedict al XVI-lea, nu pur şi simplu o ONG, cum se exprimă Papa Francisc, ci o familie în care se experimentează căldura unei iubiri care dăruieşte totul şi nu vrea nimic în schimb.

Dar, se pune întrebarea, într-o societate tot mai centrată pe individ, există dorinţa de a face parte dintr-un cerc mai larg de legături? Comunităţile creştine se bucură pentru naşterea de noi copii şi pentru renaşterea în Cristos a noi fraţi, nu numai în umanitate, ci şi în credinţă? Sunt interesate de lărgirea familiei sau preferă cercul restrâns unde toţi se cunosc deja şi nu aduc noi bătăi de cap? Ce sens are, mai ales în raport cu comunitatea, celebrarea unui Botez, care primeşte pe noul creştin? Cu siguranţă, pentru parohii, cererile de Botez constituie o mare oportunitate pentru a intra în contact cu alte familii într-un moment forte al vieţii lor. Dar ea este primită şi exploatată? Impresia este că adesea acest eveniment este încă trăit în formă privată, de ambele părţi, în timp ce sacramentul credinţei ar cere o relevanţă publică şi comunitară fără egal. Dacă într-adevăr Botezul este naştere la viaţă nouă, trebuie "să facem sărbătoare şi să ne bucurăm", pentru că acel frate aflat încă în întunericul ignoranţei religioase şi în moarte (înţeleasă ca necunoaştere, neiubire, a Dumnezeului adevărat) în acea condiţie "era mort", dar cu iluminarea Botezului "a revenit la viaţă"; departe de Dumnezeu "era pierdut", dar cu scufundarea în Paştele lui Cristos "a fost regăsit" (Lc 15,32).

Totuşi, cum trebuie să se facă în aşa fel încât sărbătoarea pentru Botez să nu se transforme în ocazie de mondenitate? Probabil, trebuie, tot mai mult, să se treacă de la un eveniment social la o celebrarea care să sublinieze aspectul spiritual, fără a nega bucuria de a fi la un ospăţ, care nu constituie caracteristica sa esenţială, dat fiind că Isus nu a mers să sărbătorească după acest gest.

Ce poate să însemne că şi Fiul lui Dumnezeu a mers să fie botezat? Botezul pe care îl primeşte Cristos este "al lui Ioan", cel primit de creştin este "al lui Isus". Nu suntem pe acelaşi plan. Totuşi, este semnificativ faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a pus la rând precum păcătoşii pe malurile Iordanului. De fapt, Botezul are ca efect acela de a lua păcatul. În măsura propriei onestităţi, fiecare recunoaşte răul care este în el. Dacă doreşte ca această înclinaţie să fie învinsă, în acest sacrament găseşte ceea ce el are nevoie.

(După L'Osservatore Romano, 10 ianuarie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu