© Vatican Media

La un an de la moartea lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea

Un părinte bun, exemplu de sfinţenie şi simplitate pentru toţi

de Gudrun Sailer

Arhiepiscopul Alfred Xuereb, nunţiu apostolic în Maroc, a fost timp de şase ani secretarul particular al lui Benedict al XVI-lea, însoţindu-l până la renunţarea sa în 2013, şi apoi şi al lui Francisc. La prima aniversare a morţii lui Ratzinger, 31 decembrie 2023, aminteşte profunda sa credinţă, cum a scris şi în cartea publicată în ianuarie anul acesta de Xuereb I miei giorni con Benedetto XVI (Zilele mele cu Benedict al XVI-lea), editată de San Paolo.

Monseniore Alfred Xuereb, care este imaginea dumneavoastră despre acest papă pe care l-aţi urmat aşa de aproape?

Primul lucru care îmi vine în minte este un părinte bun faţă de mine, mereu atent, precum şi afabil. Nu ne reproşa niciodată atunci când făceam ceva greşit. Eu îmi amintesc că odată am făcut o greşeală într-un lucru şi apoi i-am cerut scuze pe la sfârşitul zilei, iar seara, salutându-ne înainte de a merge la culcare, din nou am cerut scuze. El spune: "Nu, părinte Alfred, dumneavoastră deja aţi cerut scuze şi eu deja am primit scuzele, aşadar, nu este nevoie să repetaţi scuzele". Asta m-a făcut să înţeleg că şi atunci când vreunul face faţă de mine o greşeală sau ceva ce nu merge, nu trebuie să-l mortific, este suficient să exprime scuzele sale şi s-a rezolvat.

Ce aţi învăţat de la Papa Benedict?

Foarte multe lucruri, în mod deosebit modul afabil şi cordial cu care trebuie să ne raportăm cu ceilalţi, chiar şi cu cei care sunt, să spunem, în slujire faţă de noi. Să nu ne simţim niciodată un stăpân faţă de ceilalţi. Desigur, am învăţat şi din credinţa sa profundă cum să-l simţim pe Dumnezeu aproape, pentru că el trăia în contact continuu cu Domnului şi chiar şi în momentele dificile spunea mereu: "Domnul ne va ajuta, mă încredinţez, mă încredinţez lui". Acest mod de a ne abandona Domnului în credinţă este foarte important. Mă ajută mult să desfăşor mai bine slujirea mea.

Renunţarea Papei Benedict a fost un pas pe care mulţi credincioşi nu l-au primit bine. Dumneavoastră cum aţi reacţionat?

Eu desigur am rămas descumpănit, pentru că nu-mi imaginam niciodată o decizie de acest gen, dar desigur am acceptat-o. El, cu 15 zile înainte de anunţul oficial dat întregii lumi despre decizia sa de a renunţa la pontificat, m-a chemat în birou şi la început îmi venea în minte să-i spun: "Sfinte Părinte, pentru ce nu vă mai gândiţi un pic?". Apoi mi-am spus: "Dar sunt nesăbuit, cine ştie de cât timp trăieşte Papa acest moment". Şi în acea clipă mi-am amintit de momentul când eram în sacristie, gata pentru a merge la liturghie. În mod normal, când bătăile ceasului din curtea "Sfântul Damasus" anunţau ora şapte, el făcea semnul crucii şi ieşeam pentru a celebra liturghia. Dar erau zile în care, cu toate că orologiul anunţa ora şapte, el rămânea absorbit în rugăciune. Şi îmi spuneam: "Fără îndoială, se roagă pentru ceva foarte important, pentru că el era punctual în mod normal". Apoi m-am gândit că probabil se ruga pentru această decizie, şi asta m-a mângâiat. El era foarte senin şi în ziua în care a anunţat renunţarea sa, la 11 februarie, în timpul prânzului. Desigur, eu plângeam. Acolo, în Sala Consistoriului, eram foarte, foarte trist. După aceea, în timpul prânzului, am spus: "Sfinte Părinte, dar dumneavoastră eraţi foarte senin". Şi a răspuns hotărât: "Da". A rămas senin tot timpul, chiar şi după aceea, când am mers la Castel Gandolfo în aşteptarea alegerii noului Papă. A rămas mereu foarte, foarte senin, foarte.

Benedict însuşi odată, în această privinţă, i-a spus lui Peter Seewald că îşi va da demisia şi din cauza insomniei...

Da, aşa a spus. Eu, care trăiam cu el, nu am auzit niciodată rostind acest cuvânt. Dar ştiam că avea greutăţi să doarmă. Şi gărzile elveţiene, care stăteau sub Palatul Apostolic, îmi spuneau că adesea vedeau noaptea lumina din dormitorul său. Îmi amintesc că odată îl durea capul şi eu în ziua următoare l-am întrebat: "Sfinte Părinte, v-a trecut durerea de cap?". Şi el a răspuns: "Aceea este mereu". Cred că este o caracteristică a familiei. Şi fratele Georg, când venea la noi, dimineaţa eu îl întrebam: "Maestre, aţi dormit bine?". Şi el răspundea: "În parte". Aveau această dificultate de a dormi. Şi cred că această conştientizare că a venit momentul renunţării era legată cu călătoria pe care el a făcut-o în Mexic şi în timpul zborului de multe ore, nu-mi amintesc câte, probabil douăsprezece, el n-a reuşit să doarmă nici măcar un minut. Când am ajuns, desigur, erau ceremoniile de bun-venit. În timpul drumului în papamobil spre locul în care trebuia să locuim, a rămas în picioare pentru a binecuvânta atâţia oameni care s-au îngrămădit la dreapta şi la stânga. Apoi voia să ia o cină scurtă, dar văzându-i pe episcopii mexicani, a rămas cu ei şi nici în noaptea următoare n-a dormit. Şi acest nedormit o noapte, două nopţi, trei nopţi... face foarte dificilă raportarea cu ceilalţi şi a face lucrurile.

Am avut timp de zece ani o noutate pentru Biserica universală: "convieţuirea" unui papă emerit şi un papă în funcţie. Cum s-a prezentat problema după părerea dumneavoastră?

Era un raport foarte bun, foarte frumos. Papa Francisc a avut mereu o veneraţie faţă de Papa Benedict şi a spus public acest lucru. Mai mult, Papa Benedict avea în minte, cred eu, să dispară practic în mănăstire şi să trăiască numai în ascuns. În schimb, Papa Francisc a fost cel care de mai multe ori a insistat ca să fie cu el în unele momente, o binecuvântare a unei statui a Sfântului Mihail în Grădini, diferite Consistorii... a fost el cel care i-a spus: "Uitaţi-vă, noi apreciem şi numai prezenţa ta, poate să fie de învăţătură pentru noi". Desigur, Papa Benedict a înţeles că el nu mai era Papă şi gata, aşadar, nu interfera deloc în decizii şi nici nu comenta conducerea noului Papă.

Cum vă doriţi ca persoanele să-l amintească pe Papa Benedict?

Îmi doresc să fie amintit aşa cum era. Cartea mea are scopul aproape de a corecta imaginea publică pe care mass-media au dat-o şi lumea în general a avut-o despre Papa Benedict. Dintr-o perspectivă privilegială pe care o aveam eu de a trăi cu el, vreau să spun: "Acesta este omul pe care eu l-am cunoscut şi nu este exact ceea ce a fost arătat. Aşadar, aş vrea ca oamenii să-l amintească aşa cum era, şi nu numai să-l amintească, ci şi să-l imite, pentru că în afară de învăţături, ne-a lăsat un exemplu foarte frumos, o viaţă exemplară de sfinţenie şi de simplitate".

(După L'Osservatore Romano, 2 ianuarie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu