© Vatican Media

Papa Francisc: Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea capelanilor şi a responsabililor pastoraţiei universitare, promovată de Dicasterul pentru Cultură şi Educaţie (24 noiembrie 2023)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă salut pe voi toţi: pe cardinalul Tolentino împreună cu ceilalţi superiori şi oficiali din Dicasterul pentru Cultură şi Educaţie, salut capelanii şi responsabilii pastoraţiei universitare. Este frumos că sunteţi aici, cu ocazia întâlnirii pe care aţi organizat-o. Prezenţa voastră transmite ecoul glasului studenţilor şi al studentelor, al profesorilor de diferite discipline, al celor care, şi cu munca mai ascunsă, contribuie la bunul mers al instituţiilor voastre formative, al culturilor, al Bisericilor locale, al popoarelor, îmbrăţişând şi mulţi tineri pentru care dreptul la studiu încă reprezintă - din păcate - un privilegiu inaccesibil, cum sunt cei mai săraci şi refugiaţii.

Pentru lucrările voastre aţi ales tema "Spre o viziune poliedrică". Mie îmi place mult figura poliedrului, pentru că spune mult; ştiţi că această imagine îmi este dragă: am folosit-o încă de la începutul pontificatului, când am spus că pastoraţia nu trebuie să asume ca "model sfera [...] unde fiecare punct este echidistant de centru şi nu există diferenţe între un punct şi altul", ci "poliedrul, care reflectă confluenţa tuturor parţialităţilor care menţin în el originalitatea lor" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 236). Evanghelia se întrupează astfel, permiţând coralităţii sale să răsune în mod diferit în vieţile persoanelor ca o unică melodie capabilă să se exprime cu timbre diferite. În acest sens, aş vrea să vă încredinţez trei atitudini pe care le cred importante pentru slujirea voastră: a aprecia diferenţele, a însoţi cu grijă şi a acţiona cu curaj.

A aprecia diferenţele. Poliedrul nu este o figură geometrică uşoară. Spre deosebire de sferă, care este netedă şi uşor de manevrat, este colţuros şi chiar tăios: are ceva care împiedică, exact ca realitatea uneori. Totuşi, tocmai această complexitate este la baza frumuseţii sale, pentru că îi permite să reverbereze lumina cu tonalităţi şi gradaţii diferite, în funcţie de unghiul fiecărei feţe. O faţetă restituie o lumină clară; alta, una mai nuanţată; alta, una clarobscură. Nu numai atât: cu formele sale multiple, un poliedru poate produce şi o proiecţie diversificată de umbre. Aşadar, a avea o viziune poliedrică implică a antrena ochii pentru a percepe şi a aprecia toate aceste nuanţe. De altfel, însăşi originea poliedrelor minunate din lumea minerală, cum sunt cristalele de cuarţ, este rezultatul unei istorii foarte lungi, marcată de procese geologice complexe care au durat sute de milioane de ani. Acest stil răbdător, primitor şi creativ trimite la modul de a face al lui Dumnezeu care, aşa cum aminteşte profetul Isaia, creează soarele strălucitor, dar nu dispreţuieşte lumina nesigură a "unui fitil fumegând" (Is 42,3). Dincolo de metaforă, în slujirea formativă, a primi cu suflet patern şi matern persoanele, luminile şi umbrele, chiar şi umbrele prezente în ei şi în situaţii, este deja o misiune: facilitează creşterea a ceea ce Dumnezeu a semănat în fiecare în mod unic şi irepetabil. Fiecare persoană trebuie primită aşa cum este şi de acolo începe dialogul; de acolo drumul; de acolo progresul.

Ajungem astfel la al doilea punct: a însoţi cu grijă. A crede în vitalitatea semănatului lui Dumnezeu comportă a avea grijă de ceea ce creşte în tăcere şi ceea ce se manifestă în gândurile, în dorinţele şi în afectele, chiar uneori nepotrivite, ale tinerilor încredinţaţi vouă. Nu vă temeţi să vă ocupaţi de toate acestea. Atitudinea voastră nu trebuie să fie de simplă apologetică, de întrebare şi răspuns, de "nu": nu vă temeţi să vă ocupaţi de acele realităţi. Dacă într-un solid geometric se elimină colţurile şi se şterg umbrele, este redus la o figură plată, fără relevanţă şi fără profunzime. Şi astăzi vedem curente ideologice în Biserică, unde oamenii merg şi ajung să se reducă la o figură "plată", fără nuanţe... Dar dacă o persoană este valorizată cu înţelepciune pentru ceea ce este, se poate scoate din ea o operă de artă. Domnul ne învaţă tocmai această artă a îngrijirii: el care, din întunericul haosului, a creat lumea şi care din noaptea morţii a înviat la viaţă, ne învaţă să scoatem ceea ce este mai bun din creaturi, pornind de la îngrijirea a ceea ce în ele este mai fragil şi imperfect. De aceea, în faţa provocărilor formative pe care le întâlniţi în fiecare zi, în contact cu persoane, culturi, situaţii, afecte şi gânduri atât de diferite şi uneori problematice, nu vă descurajaţi; îngrijiţi-vă fără a căuta rezultate imediate, dar cu speranţa sigură că, atunci când sunt însoţiţi tinerii cu apropierea şi atunci când ne rugăm pentru ei, înfloresc minunăţii. Dar nu înfloresc din uniformitate: înfloresc tocmai din diferenţe, care sunt bogăţia lor.

Astfel, ajungem la al treilea punct: a acţiona cu curaj. Dragi prieteni, a alimenta bucuria evangheliei în ambientul universitar este o aventură, e adevărat entuziasmantă, dar şi exigentă: cere curaj. Şi aceasta este virtutea care se pune la începutul oricărei activităţi, de la acel fiat lux al creaţiei la acel fiat al Mariei până la cel mai mic "da" al cotidianităţii noastre; este curajul care permite de a crea punţi şi asupra celor mai adânci prăpăstii, ca acelea ale fricii, ale nehotărârii şi ale alibiurilor paralizante care inhibă acţiunea şi alimentează neangajarea. Am ascultat parabola "servitorului infidel", care nu investeşte capitalul pe care i l-a dat Domnul şi îl îngroapă pentru a nu risca: ceea ce este cel mai rău pentru un educator este să nu rişte. Când nu se riscă, nu există rodnicie: aceasta este o regulă. Când în travaliul unui suflet năvăleşte o decizie care creează ceva nou, răzvrătindu-se împotriva inerţiei unei conştiinţe prea calculate, acesta este curaj; curajul căruia nu-i plac brizbizurile, nici mentale, nici emotive, ci ajunge la punct tinzând spre necesar, lăsând deoparte tot ceea ce poate slăbi forţa de lovire a alegerii iniţiale. Este curajul primilor discipoli, este virtutea celor "săraci în duh" (Mt 5,3), al celor care, ştiind că au nevoie de milostivire, cerşesc harul fără frică şi în lipsurile lor le place să viseze măreţ. A visa măreţ: tinerii trebuie să viseze şi voi trebuie să faceţi posibilul pentru a visa, năzuind la proporţiile lui Cristos: la înălţimea, la lărgimea şi la adâncimea iubirii sale (cf. Ef 3,17-19). Vă urez să cultivaţi mereu, în viaţă şi în slujire, încrederea îndrăzneaţă a celui care crede. Şi cine este cel care ne dă curajul pentru a merge înainte? Duhul Sfânt, "Marele ascuns" în Biserică. Doar el este cel care ne dă forţa, curajul: trebuie cerut Duhului să ne dea acest curaj.

Şi înainte de a încheia, aş vrea să vă spun un alt motiv de mulţumire care mă însoţeşte în această întâlnire. Mi s-a spus că unii dintre voi, personal sau prin universităţile de apartenenţă, au contribuit economic, pentru ca acela care avea mai puţine posibilităţi să poată participa la această întâlnire. Mulţumesc, este frumos. Este frumos ca asemenea gesturi să devină tot mai mult parte obişnuită a stilului vostru de acţiune: a face în aşa fel încât acela care poate să-l ajute pe cel care se află în dificultate, cu acea pudoare pe care o are pomana creştină. Un creştin, atunci când dă, mereu păstrează pudoarea: dă în ascuns, dă cu delicateţe, fără a ofensa. Păstraţi această măreţie a sufletului în a da, dar şi pudoarea în modul de a face asta. Acest lucru este foarte frumos, amintindu-ne că toţi, mereu, avem nevoie unii de alţii şi că prin urmare toţi, mereu, avem ceva preţios de dăruit. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră, salutaţi-i, vă rog, din partea mea, studenţii şi studentele care v-au fost încredinţaţi, autorităţile academice, personalul din universităţile voastre şi Bisericile din care proveniţi. Vă însoţesc cu rugăciunea şi vă cer şi vouă să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.