|
"Plini de bucurie în speranță" (Rom 12,12) Preaiubiți tineri, În luna august am întâlnit sute de mii dintre cei de vârsta voastră, provenind din toată lumea, reuniți la Lisabona pentru Ziua Mondială a Tineretului. În timpurile pandemiei, în mijlocul atâtor incertitudini, am nutrit speranța ca această mare celebrarea a întâlnirii cu Cristos și cu alți tineri să se poată realiza. Această speranță s-a realizat și, pentru mulți dintre noi prezenți acolo - inclusiv pentru mine -, a mers dincolo de orice așteptare! Cât de frumoasă a fost întâlnirea noastră la Lisabona! O adevărată experiență de transfigurare, o explozie de lumină și de bucurie! La sfârșitul Liturghiei de încheiere pe "Câmpia Harului", am indicat următoarea etapă a pelerinajului nostru intercontinental: Seoul, în Coreea, în 2027. Dar înainte de acea dată v-am dat întâlnire la Roma, în 2025, pentru Jubileul tinerilor, unde veți fi și voi "pelerini de speranță". De fapt, voi tinerii sunteți speranța bucuroasă a unei Biserici și a unei omeniri mereu pe cale. Aș vrea să vă iau de mână și să parcurg împreună cu voi calea speranței. Aș vrea să vorbesc cu voi despre bucuriile și speranțele noastre, dar și despre tristețile și neliniștile inimilor noastre și ale omenirii care suferă (cf. Constituția pastorală Gaudium et spes, 1). În acești doi ani de pregătire pentru Jubileu vom medita, mai întâi, asupra expresiei pauline "Plini de bucurie în speranță" (Rom 12,12), pentru a aprofunda apoi pe cea a profetului Isaia: "Cei care speră în Domnul umblă fără să obosească" (cf. Is 40,31). De unde vine această bucurie? "Plini de bucurie în speranță" (Rom 12,12) este un îndemn al Sfântului Paul adresat comunității din Roma, care se află într-o perioadă de persecuție puternică. Și, în realitate, "bucuria în speranță", predicată de Apostol, izvorăște din misterul pascal al lui Cristos, din forța învierii sale. Nu este rodul angajării umane, al istețimii sau al artei. Este bucuria care derivă din întâlnirea cu Cristos. Bucuria creștină vine de la Dumnezeu însuși, din faptul de a ne ști iubiți de el. Benedict al XVI-lea, reflectând asupra experienței trăite la Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid în 2011, se întreba: Bucuria "de unde vine? Cum se explică? În mod sigur sunt mulți factori care acționează împreună. Dar cel decisiv este [...] certitudinea care provine din credință: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit". Și preciza: "Până la urmă avem nevoie de o primire necondiționată. Numai dacă Dumnezeu mă primește și eu devin sigur de acest lucru, știu definitiv: este bine ca eu să fiu. [...] Este bine să exist ca persoană umană, și în timpuri dificile. Credința ne face bucuroși pornind dinăuntru" (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2011). Unde este speranța mea? Tinerețea este un timp plin de speranțe și de vise, alimentați de realitățile frumoase care îmbogățesc viața noastră: strălucirea creației, relațiile cu cei dragi ai noștri și cu prietenii, experiențele artistice și culturale, cunoștințele științifice și tehnice, inițiativele care promovează pacea, dreptatea și fraternitatea, și așa mai departe. Însă trăim într-un timp în care pentru mulți, chiar tineri, speranța pare să fie marea absentă. Din păcate, atâția de vârsta voastră, care trăiesc experiențe de război, violență, intimidare și diferite forme de suferință, sunt chinuiți de disperare, de frică și de depresie. Se simt parcă închiși într-o închisoare întunecată, incapabili să vadă razele soarelui. Demonstrează asta în mod dramatic nivelul ridicat de sinucideri în rândul tinerilor în diferite țări. Într-un asemenea context, cum se experimentează bucuria și speranța despre care vorbește Sfântul Paul? Riscă mai degrabă să prevaleze disperarea, gândul că este inutil a face binele, pentru că n-ar fi apreciat și recunoscut de nimeni, așa cum citim în Cartea lui Iob: "Unde este atunci speranța mea? Cine a văzut speranța mea?" (Iob 17,15). În fața dramelor omenirii, mai ales a suferinței celor nevinovați, și noi, așa cum ne rugăm în unii Psalmi, îl întrebăm pe Domnul: "De ce?". Ei bine, noi putem fi parte a răspunsului lui Dumnezeu. Noi, creați de el după chipul și asemănarea sa, putem fi exprimare a iubirii sale care face să se nască bucuria și speranța și acolo unde pare imposibil. Îmi vine în minte protagonistul filmului "La vita ? bella", un tată tânăr care, cu delicatețe și fantezie, reușește să transforme realitatea dură într-un soi de aventură și de joc, și astfel îi dăruiește fiului "ochi de speranță", protejându-l de ororile din lagărul de concentrare, salvgardând nevinovăția sa și împiedicând ca răutatea umană să-i fure viitorul. Dar nu sunt numai istorii inventate! Este ceea ce vedem în viața atâtor sfinți, care au fost martori de speranță chiar și în mijlocul celor mai crunte răutăți umane. Să ne gândim la Sfântul Maximilian Maria Kolbe, la Sfânta Iosefina Bakhita sau la Fericiții soți Józef și Wiktoria Ulma cu cei șapte copii ai lor. Posibilitatea de a aprinde o speranță în inima oamenilor, pornind de la mărturia creștină, a fost evidențiată în mod magistral de Sfântul Paul al VI-lea, când ne-a amintit: "Un creștin sau un grup de creștini, în sânul comunității de oameni în care trăiesc, [...] iradiază în manieră foarte simplă și spontană credința în unele valori care sunt dincolo de valorile obișnuite, și speranța în ceva care nu se vede și care nu s-ar îndrăzni să se imagineze" (Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 21). "Mica" speranță Poetul francez Charles Péguy, la începutul poemului său despre speranță, vorbește despre cele trei virtuți teologale - credința, speranța și iubirea - ca despre trei surori care merg împreună:
Sunt convins și eu de acest caracter umil, "minor", și totuși fundamental al speranței. Încercați să vă gândiți: cum am putea trăi fără speranță? Cum ar fi zilele noastre? Speranța este sarea cotidianității. Speranța, lumină care strălucește în noapte În tradiția creștină a Triduum-ului pascal, Sâmbăta Sfântă este ziua speranței. Între Vinerea Sfântă și Duminica de Paște este ca un pământ la mijloc între disperarea discipolilor și bucuria lor pascală. Este locul în care se naște speranța. Biserica, în acea zi, comemorează în tăcere coborârea lui Cristos în iad. Putem să-l vedem reprezentat în formă pictată în multe icoane. Ni-l arată pe Cristos strălucitor de lumină care coboară în întunericul cel mai profund și îl străbate. Așa este: Dumnezeu nu se limitează să privească zonele noastre de moarte cu compasiune sau să ne cheme de departe, ci intră în experiențele noastre de iad ca lumină care strălucește în întuneric și îl învinge (cf. In 1,5). Exprimă bine asta o poezie în limba sudafricană Xhosa: "Chiar dacă speranțele s-au terminat, cu această poezie trezesc speranța. Speranța mea se trezește, pentru că sper în Domnul. Sper că ne vom uni! Rămâneți tari în speranță, pentru că este aproape rezultatul bun". Dacă ne gândim bine, aceasta a fost speranța Fecioarei Maria, care a rămas tare sub crucea lui Isus, fiind sigură că "rezultatul bun" era aproape. Maria este femeia speranței, Maica speranței. Pe Calvar, "sperând împotriva oricărei speranțe" (Rom 4,18), n-a lăsat să se stingă în inima sa certitudinea Învierii vestite de Fiul său. Ea este cea care umple tăcerea din Sâmbăta Sfântă cu o așteptare iubitoare plină de speranță, insuflând în discipoli certitudinea că Isus avea să învingă moartea și că răul nu avea să fie ultimul cuvânt. Speranța creștină nu este optimism ușor și nu este un placebo pentru creduli: este certitudinea, înrădăcinată în iubire și în credință, că Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri și își menține promisiunea sa: "Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine" (Ps 23,4). Speranța creștină nu este negare a durerii și a morții, este celebrare a iubirii lui Cristos Înviat care este mereu cu noi, și atunci când ni se pare că este departe. "Cristos însuși este pentru noi marea lumină de speranță și de călăuză în noaptea noastră, pentru că el este «steaua luminoasă a dimineții»" (Exortația apostolică Christus vivit, 33). A alimenta speranța Când scânteia speranței a fost aprinsă în noi, uneori există riscul să fie înăbușită de preocupările, de fricile și de pericolele vieții zilnice. Dar o scânteie are nevoie de aer pentru a continua să strălucească și să reînvie într-un mare foc de speranță. Și adierea dulce a Duhului Sfânt este cea care alimentează speranța. Noi putem colabora la alimentarea ei în diferite moduri. Speranța este alimentată de rugăciune. Rugându-ne, se păzește și se reînnoiește speranța. Rugându-ne, ținem aprinsă scânteia speranței. "Rugăciunea este prima forță a speranței. Tu te rogi și speranța crește, merge înainte" (Cateheză, 20 mai 2020). A ne ruga este ca și cum am urca la cote înalte: când suntem la pământ, adesea nu reușim să vedem soarele, pentru că cerul este acoperit de nori. Dar dacă urcăm deasupra norilor, lumina și căldura soarelui ne învăluie; și în această experiență regăsim certitudinea că soarele este prezent mereu, chiar și atunci când totul pare cenușiu. Dragi tineri, când ceața deasă a fricii, a îndoielii și a oprimării vă înconjoară și nu mai reușiți să vedeți soarele, luați-o pe cărarea rugăciunii. Pentru că "dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu mă mai ascultă" (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 32). Să ne luăm în fiecare zi timp pentru a ne odihni în Dumnezeu în fața neliniștilor care ne asaltează: "Numai în Dumnezeu își află sufletul meu odihna: de la el este speranța mea" (Ps 62,6). Speranța este alimentată de alegerile noastre zilnice. Invitația de a ne bucura în speranță, pe care Sfântul Paul o adresează creștinilor din Roma (cf. Rom 12,12), cere alegeri foarte concrete în viața de fiecare zi. De aceea vă îndemn să alegeți un stil de viață bazat pe speranță. Dau un exemplu: în social media pare mai ușor să se împărtășească știri rele decât știri de speranță. Prin urmare, vă fac o propunere concretă: încercați să împărtășiți în fiecare zi un cuvânt de speranță. Deveniți semănători de speranță în viața prietenilor voștri și a tuturor celor care vă înconjoară. De fapt, "speranța este umilă și este o virtute care se lucrează - să spunem așa - în toate zilele [...]. În toate zilele este necesar să ne amintim că avem zălogul, care este Duhul, care lucrează în noi cu lucruri mici" (Meditație de dimineață, 29 octombrie 2019). A aprinde lanterna speranței Uneori seara ieșiți cu prietenii voștri și, dacă este întuneric, luați smartphone-ul și aprindeți lanterna pentru a face lumină. În concertele mari, mii dintre voi mișcă aceste lumini moderne în ritmul muzicii, creând o scenă sugestivă. Noaptea, lumina ne face să vedem lucrurile în mod nou, și chiar și în întuneric iese în evidență o dimensiune de frumusețe. Așa este pentru lumina speranței care este Cristos. De el, de învierea sa, viața noastră este iluminată. Cu el vedem totul într-o lumină nouă. Se spune că atunci când persoanele se adresau Sfântului Ioan Paul al II-lea pentru a-i vorbi despre o problemă, prima sa întrebare era: "Cum apare în lumina credinței?". Și o privire iluminată de speranță face să apară lucrurile într-o lumină diferită. De aceea, vă invit să asumați această privire în viața voastră zilnică. Animat de speranța divină, creștinul se simte plin de o bucurie diferită, care vine dinăuntru. Provocările și dificultățile există și vor exista mereu, dar dacă suntem înzestrați cu o speranță "plină de credință", le înfruntăm știind că nu au ultimul cuvânt și noi înșine devenim o mică lanternă de speranță pentru ceilalți. Și fiecare dintre voi poate să fie asta, în măsura în care credința sa devine concretă, aderentă la realitatea și la istoriile fraților și ale surorilor. Să ne gândim la discipolii lui Isus, care într-o zi, pe un munte înalt, l-au văzut strălucind de lumină glorioasă. Dacă ar fi rămas acolo sus, ar fi fost un moment foarte frumos pentru ei, dar ceilalți ar fi rămas excluși. Era necesar ca ei să coboare. Nu trebuie să fugim de lume, ci să iubim timpul nostru, în care Dumnezeu ne-a pus nu fără motiv. Putem fi fericiți numai împărtășind harul primit cu frații și surorile pe care Domnul ni-i dăruiește zi de zi. Dragi tineri, nu vă fie teamă să împărtășiți cu toți speranța și bucuria lui Cristos Înviat! Scânteia care s-a aprins în voi, păziți-o, dar în același timp dăruiți-o: vă veți da seama că ea va crește! Nu putem ține speranța creștină pentru noi, ca un sentiment frumos, pentru că este destinată tuturor. Fiți aproape îndeosebi de acei prieteni ai voștri care eventual în aparență zâmbesc, dar care înăuntru plâng, săraci în speranță. Nu vă lăsați contagiați de indiferență și de individualism: rămâneți deschiși, ca niște canale în care speranța lui Isus să poată curge și să se poată răspândi în ambientele în care trăiți. "Cristos trăiește. El este speranța noastră și cea mai frumoasă tinerețe din această lume!" (Exortația apostolică Christus vivit, 1). Așa vă scriam în urmă cu aproape cinci ani, după Sinodul Tinerilor. Vă invit pe voi toți, în special pe cei care sunt implicați în pastorația tinerilor, să reluați în mână Documentul Final din 2018 și exortația apostolică Christus vivit. Timpurile sunt mature pentru a face împreună analiza situației și a ne strădui cu speranță pentru a pune în aplicare acel sinod de neuitat. Să încredințăm toată viața noastră Mariei, Maica Speranței. Ea ne învață să-l purtăm în noi pe Isus, bucuria și speranța noastră, și să-l dăruim celorlalți. Drum bun, dragi tineri! Vă binecuvântez și vă însoțesc cu rugăciunea. Și voi rugați-vă pentru mine! Roma, "Sfântul Ioan din Lateran", 9 noiembrie, Sărbătoarea Dedicării Bazilicii din Lateran Franciscus Traducere de pr. Mihai Pătrașcu lecturi: 2.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |