|
© Vatican Media |
Papa Francisc: Sfânta Liturghie pentru răposatul Suveran Pontif Benedict al XVI-lea și cardinalii și episcopii răposați în decursul anului (Bazilica Vaticană, Altarul Catedrei, vineri, 3 noiembrie 2023)
Isus urmează să intre în Nain, discipolii și "o mare mulțime" merg cu el (cf. Lc 7,11). În timp ce este aproape de poarta cetății, un alt cortegiu este în mișcare, dar în direcție opusă: iese pentru a îngropa pe fiul unic al unei mame rămase văduve. Și, spune evanghelia: "Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea" (Lc 7,13). Isus vede și se lasă cuprins de milă. Benedict al XVI-lea, pe care astăzi îl amintim împreună cu cardinalii și cu episcopii răposați în cursul anului, în prima sa enciclică a scris că programul lui Isus este "o inimă care vede" (Deus caritas est, 31). De câte ori ne-a amintit că credința nu este înainte de toate o idee de înțeles sau o morală de asumat, ci o Persoană de întâlnit, Isus Cristos: inima sa bate tare pentru noi, privirea sa are milă în fața suferințelor noastre.
Domnul se oprește în fața durerii acelei morți. Este interesant că tocmai cu acea ocazie, pentru prima dată, Evanghelia după Sfântul Luca îi atribuie lui Isus titlul de "Domn": "Domnului i s-a făcut milă". Este numit Domn - adică Dumnezeu, care are stăpânirea peste toate - chiar în momentul milei sale față de o mamă văduvă care a pierdut, cu unicul fiu, motivul pentru a trăi. Iată Dumnezeul nostru a cărui divinitate strălucește în contact cu mizeriile noastre, pentru că inima sa este milostivă. Învierea acelui fiu, darul vieții care învinge moartea, provine tocmai de aici: din mila Domnului, care se înduioșează în fața răului nostru extrem, moartea. Cât de important este a comunica această privire de milă celui care trăiește durerea pentru moartea celor dragi ai săi!
Mila lui Isus are o caracteristică: este concretă. El, spune evanghelia, se "apropie și atinge sicriul" (cf. Lc 7,14). A atinge sicriul unui mort era inutil; în afară de asta, în acel timp era considerat un gest impur, care îl contamina pe cel care îl făcea. Dar Isus nu ține cont de asta, mila sa anulează distanțele și îl determină să se apropie. Acesta este stilul lui Dumnezeu, făcut din apropiere, compasiune și duioșie. Și din puține cuvinte. Cristos nu face predici despre moarte, ci îi spune acelei mame un singur lucru: "Nu plânge!" (Lc 7,13). De ce? Oare pentru că este greșit a plânge? Nu. Însuși Isus plânge în Evanghelii. Dar acelei mamei îi spune: Nu plânge, pentru că împreună cu Domnul lacrimile nu durează pentru totdeauna, au sfârșit. El este Dumnezeul care, așa cum profețește Scriptura, "va elimina moartea" și "va șterge lacrimile de pe toate fețele" (Is 25,8; cf. Ap 21,4). Și-a însușit lacrimile noastre pentru a le lua de la noi.
Iată mila Domnului, care ajunge să-l reanime pe acel tânăr fiu. Isus face asta, diferit de alte minuni, fără nici măcar să ceară mamei să aibă credință. Pentru ce o minune așa de extraordinară și așa de rară? Pentru că aici sunt implicați orfanul și văduva, pe care Biblia îi indică, împreună cu străinul, drept cei mai singuri și abandonați, care nu-și pot pune încrederea în nimeni altul decât în Dumnezeu. Văduva, orfanul, străinul. De aceea sunt persoanele cele mai intime și îndrăgite de Domnul. Nu putem fi intimi și îndrăgiți de Dumnezeu ignorându-i pe ei, care se bucură de ocrotirea și de predilecția sa și care ne vor primi în cer. Văduva, orfanul și străinul.
Privind la ei, scoatem o învățătură importantă, pe care o condensez în al doilea cuvânt de astăzi: umilință. De fapt, orfanul și văduva sunt umilii prin excelență, cei care, punându-și orice speranță în Domnul și nu în ei înșiși, au mutat centrul vieții în Dumnezeu: nu se bazează pe propriile forțe, ci pe el, care se îngrijește de ei. Aceștia, care refuză orice prezumție de autosuficiență, recunosc că au nevoie de Dumnezeu și se încred în el, ei sunt umilii. Și acești săraci în duh ne revelează micimea atât de plăcută Domnului, calea care conduce la cer. Dumnezeu caută persoane umile, care speră în el, nu în ei înșiși și în propriile planuri. Fraților și surorilor, aceasta este umilința creștină: nu este o virtutea printre celelalte, ci dispoziția de fond a vieții: a crede că avem nevoie de Dumnezeu și a-i face spațiu, punând orice încredere în el. Aceasta este umilința creștină.
Dumnezeu iubește umilința, pentru că îi permite să interacționeze cu noi. Mai mult, Dumnezeu iubește umilința, pentru că el însuși este umil. Coboară spre noi, se înjosește; nu se impune, lasă spațiu. Dumnezeu nu numai că este umil, este umilință. "Tu ești umilință, Doamne", așa se ruga Sfântul Francisc de Assisi (cf. Laude, 6: FF 261). Să ne gândim la Tatăl, al cărui nume este o întreagă referință la Fiul și nu la el însuși; și la Fiul, al cărui nume este în întregime referitor la Tatăl. Dumnezeu îi iubește pe cei care se descentralizează, care nu sunt centrul a toate, îi iubește pe cei umili întocmai: acestea se aseamănă cu el mai mult decât toți. Iată pentru ce, așa cum spune Isus, "cine se umilește va fi înălțat" (Lc 14,11). Și îmi place să amintesc acele cuvinte inițiale ale Papei Benedict: "umil lucrător în via Domnului". Da, creștinii, mai ales papa, cardinalii, episcopii, sunt chemați să fie lucrători umili: să slujească, nu să fie slujiți; să se gândească la roadele viei Domnului mai înainte de roadele proprii. Și cât de frumos este a renunța la noi înșine pentru Biserica lui Isus!
Fraților, surorilor, să-i cerem lui Dumnezeu o privire milostivă și o inimă umilă. Să nu încetăm să cerem asta, pentru că pe calea milei și a umilinței Domnul ne dăruiește viața sa, care învinge moartea. Și să ne rugăm pentru dragii noștri frați răposați. Inima lor a fost pastorală, milostivă; și umilă, pentru că sensul vieții lor a fost Domnul. În el să găsească pacea veșnică. Să se bucure cu Maria, pe care Domnul a înălțat-o privind la umilința ei (cf. Lc 1,48).
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
lecturi: 2.