© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 18 octombrie 2023

Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 23. Sfântul Charles de Foucauld, inimă pulsantă de caritate în viaţa ascunsă

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm în întâlnirea noastră cu unii creştini martori, bogaţi în zel în vestirea evangheliei. Zelul apostolic, zelul pentru vestire: noi trecem în revistă unii creştini care au fost exemplu al acestui zel apostolic. Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre un om care a făcut din Isus şi din fraţii mai săraci pasiunea vieţii sale. Mă refer la Sfântul Charles de Foucauld care, "pornind de la experienţa sa intensă cu Dumnezeu, a parcurs un drum de transformare ajungând să se simtă frate al tuturor" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 286).

Şi care a fost "secretul" lui Charles de Foucauld, al vieţii sale? El, după ce a trăit o tinereţe departe de Dumnezeu, fără a crede în nimic decât în căutarea dezordonată a plăcerii, destăinuieşte asta unui prieten necredincios, căruia, după ce s-a convertit primind harul iertării lui Dumnezeu la Spovadă, îi revelează motivaţia trăirii sale. Scrie el: "Am pierdut inima mea pentru Isus din Nazaret"[1]. Fratele Carol ne aminteşte astfel că primul pas pentru a evangheliza este a-l avea pe Isus în inimă, înseamnă "a-şi pierde capul" pentru el. Dacă nu se întâmplă asta, cu greu reuşim să-l arătăm cu viaţa. Riscăm în schimb să vorbim despre noi înşine, despre grupul nostru de apartenenţă, despre o morală sau, şi mai rău, despre un ansamblu de reguli, dar nu despre Isus, despre iubirea sa, despre milostivirea sa. Acest lucru îl văd eu în unele mişcări noi care apar: vorbesc despre viziunea lor despre omenire, vorbesc despre spiritualitatea lor şi ei se simt un drum nou… Dar pentru ce nu vorbiţi despre Isus? Vorbesc despre atâtea lucruri, despre organizare, despre drumuri spirituale, dar nu ştiu să vorbească despre Isus. Cred că astăzi ar fi frumos ca fiecare dintre noi să se întrebe: Îl am pe Isus în centrul inimii? Mi-am pierdut un pic capul pentru Isus?

Charles da, până acolo încât trece de la atracţia faţă de Isus la imitarea lui Isus. Sfătuit de duhovnicul său, merge în Ţara Sfântă pentru a vizita locurile în care Domnul a trăit şi pentru a merge acolo unde Învăţătorul a umblat. Îndeosebi la Nazaret înţelege că trebuie să se formeze la şcoala lui Cristos. Trăieşte un raport intens cu Domnul, petrece ore lungi pentru a citi Evangheliile şi se simte micul său frate. Şi cunoscându-l pe Isus, se naşte în el dorinţa de a-l face cunoscut. Mereu se întâmplă aşa: când fiecare dintre noi îl cunoaşte mai mult pe Isus, se naşte dorinţa de a-l face cunoscut, de a împărtăşi această comoară. Comentând relatarea vizitei Sfintei Fecioare Maria la Sfânta Elisabeta, o face să spună: "M-am dăruit lumii… duceţi-mă în lume". Da, dar cum se face asta? Ca Maria în misterul Vizitei: "în tăcere, cu exemplul, cu viaţa"[2]. Cu viaţa, pentru că "toată existenţa noastră – scrie fratele Carol – trebuie să strige evanghelia"[3]. Şi de atâtea ori existenţa noastră strigă mondenitate, strigă atâtea lucruri stupide, lucruri stranii şi el spune: "Nu, toată existenţa noastră trebuie să strige evanghelia".

Atunci el decide să se stabilească în regiuni îndepărtate pentru a striga evanghelia în tăcere, trăind în spiritul de la Nazaret, în sărăcie şi ascundere. Merge în deşertul Sahara, printre necreştini, şi acolo ajunge ca prieten şi frate, ducând blândeţea lui Isus-Euharistie. Charles lasă ca Isus să fie cel care acţionează în tăcere, convins că "viaţa euharistică" evanghelizează. De fapt, crede că Cristos este primul evanghelizator. Astfel stă în rugăciune la picioarele lui Isus, în faţa tabernacolului, circa zece ore pe zi, fiind sigur că forţa evanghelizatoare se află acolo şi simţind că Isus este cel care-l duce aproape de atâţia fraţi îndepărtaţi. Şi noi, mă întreb, credem în forţa Euharistiei? Faptul de a merge spre ceilalţi, slujirea noastră, găseşte acolo, în adoraţie, începutul său şi împlinirea sa? Sunt convins că noi am pierdut simţul adoraţiei; trebuie să-l reluăm, începând de la noi cei consacraţi, episcopii, preoţii, surorile şi toţi consacraţii. "A pierde" timp în faţa tabernacolului, a relua simţul adoraţiei.

Charles de Foucauld a scris: "Fiecare creştin este apostol"[4]; şi aminteşte unui prieten că "aproape de preoţi este nevoie de laici care văd ceea ce preotul nu vede, care evanghelizează cu o apropiere de caritate, cu o bunătate faţă de toţi, cu un afect mereu gata să se dăruiască"[5]. Laicii sfinţi, nu căţărători. Şi acei laici, acel laic, acea laică ce sunt îndrăgostiţi de Isus îl fac pe preot să înţeleagă că el nu este un funcţionar, că el este un mediator, un preot. Câtă nevoie avem noi, preoţii, să avem alături de noi pe aceşti laici care cred serios şi cu mărturia lor ne învaţă drumul. Charles de Foucauld cu această experienţă anticipează timpurile Conciliului al II-lea din Vatican, intuieşte importanţa laicilor şi înţelege că vestirea evangheliei revine întregului popor al lui Dumnezeu. Dar cum putem mări această participare? Aşa cum a făcut Charles de Foucauld: punându-ne în genunchi şi primind acţiunea Duhului, care trezeşte mereu noi moduri pentru a implica, a întâlni, a asculta şi a dialoga, mereu în colaborare şi în încredere, mereu în comuniune cu Biserica şi cu păstorii.

Sfântul Charles de Foucauld, figură care este profeţie pentru timpul nostru, a mărturisit frumuseţea de a comunica evanghelia prin apostolatul blândeţii: el, care se simţea "frate universal" şi îi primea pe toţi, ne arată forţa evanghelizatoare a blândeţii, a duioşiei. Să nu uităm că stilul lui Dumnezeu se află în trei cuvinte: apropiere, compasiune şi duioşie. Dumnezeu este mereu aproape, mereu este compătimitor, mereu este duios. Şi mărturia creştină trebuie să meargă pe acest drum: de apropiere, de compasiune, de duioşie. Şi el era aşa, blând şi duios. Dorea ca oricine îl întâlnea să vadă, prin bunătatea sa, bunătatea lui Isus. De fapt, spunea că este "slujitor al unuia care este mult mai bun decât mine"[6]. Trăirea bunătăţii lui Isus îl făcea să facă legături fraterne şi de prietenie cu săracii, cu tuaregii, cu cei mai îndepărtaţi de mentalitatea sa. Încet-încet, aceste legături generau fraternitate, incluziune, valorizare a culturii celuilalt. Bunătatea este simplă şi cer să fim persoane simple, cărora nu le este frică să dăruiască un zâmbet. Şi cu zâmbetul, cu simplitatea, fratele Carol dădea mărturie despre evanghelie. Niciodată prozelitism, niciodată: mărturie. Evanghelizarea nu se face prin prozelitism, ci prin mărturie, prin atracţie. Aşadar, să ne întrebăm în sfârşit dacă purtăm şi noi şi altora bucuria creştină, blândeţea creştină, duioşia creştină, compasiunea creştină, apropierea creştină. Mulţumesc.

________________

APEL

Şi astăzi gândul merge în Israel şi în Palestina. Numărul de victime creşte şi situaţia din Gaza este disperată. Vă rog, să se facă tot posibilul pentru a evita o catastrofă umanitară!

Nelinişteşte posibila lărgire a conflictului, în timp ce în lume atâtea fronturi de război sunt deja deschise. Să tacă armele! Să se asculte strigătul de pace al popoarelor, al oamenilor, al copiilor! Fraţilor şi surorilor, războiul nu rezolvă nicio problemă, seamănă numai moarte şi distrugere, măreşte ura şi înmulţeşte răzbunarea. Războiul şterge viitorul. Îi îndemn pe credincioşi să ia în acest conflict o singură parte: cea a păcii; dar nu în cuvinte, cu rugăciunea, cu dăruirea totală.

Gândindu-mă la asta, am decis să convoc, vineri, 27 octombrie, o zi de post şi rugăciune, de pocăinţă, la care îi invit să se unească, în modul pe care-l vor considera oportun, pe surorile şi fraţii din diferitele confesiuni creştine, pe apartenenţii la alte religii şi pe cei care au la inimă cauza păcii în lume. În acea seară, la ora 18.00, în "Sfântul Petru" vom trăi, în spirit de pocăinţă, o oră de rugăciune pentru a implora asupra zilelor noastre pacea, pacea în această lume. Cer tuturor Bisericilor particulare să participe la ea, stabilind iniţiative asemănătoare care să implice poporul lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Lettres à un ami de lycée. Correspondance avec Gabriel Tourdes (1874-1915), Paris 2010, 161.

[2] Crier l’Evangile, Montrouge 2004, 49.

[3] M/314 în C. de Foucauld, La bonté de Dieu. Méditations sur les Saints Evangiles (1), Montrouge 2002, 285.

[4] Scrisoare către Joseph Hours, în Correspondances lyonnaises (1904-1916), Paris 2005, 92.

[5] Ivi, 90.

[6] Carnets de Tamanrasset (1905-1916), Paris 1986, 188.

lecturi: 2.