Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Portugalia
cu ocazia celei de-a XXXVII-a Zi Mondială a Tineretului
(Lisabona, 2-6 august 2023)

Întâlnire cu autorităţile, cu societatea civilă şi corpul diplomatic
Centrul Cultural Belém (Lisabona), miercuri, 2 august 2023

Domnule preşedinte al Republicii,
Domnule preşedinte al Adunării Republicii,
Domnule prim-ministru,
Membri ai guvernului şi ai corpului diplomatic,
Autorităţi, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai lumii culturii,
Doamnelor şi domnilor!

Vă salut cordial şi îi mulţumesc domnului preşedinte pentru primire şi pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat - este foarte primitor preşedintele, mulţumesc! Sunt fericit să fiu la Lisabona, oraş al întâlnirii care îmbrăţişează diferite popoare şi culturi şi care devine şi mai universal în aceste zile; într-un anumit sens, devine capitala lumii, capitala viitorului, pentru că tinerii sunt viitorul. Acest lucru se potriveşte foarte bine cu caracterul său multietnic şi multicultural - mă gândesc la cartierul Mouraria, unde trăiesc în armonie persoane care provin din peste 60 de ţări - şi revelează trăsătura cosmopolită a Portugaliei, care îşi are rădăcinile în dorinţa de a se deschide către lume şi de a o explora, navigând spre orizonturi noi şi mai vaste.

Nu departe de aici, în Cabo da Roca, este sculptată fraza unui mare poet din acest oraş: "Aqui... waves a terra se acaba e o mar começa" (L. Vaz de Camões, Os Lusíadas, VIII). De secole s-a crezut că acolo era marginea lumii şi, într-un anumit sens, este adevărat: ne aflăm la marginea lumii, pentru că această ţară se învecinează cu oceanul, care delimitează continentele. Lisabona poartă îmbrăţişarea şi parfumul său. Îmi place să mă asociez cu ceea ce le place portughezilor să cânte: "Lisboa tem cheiro de flores e de mar" (A. Rodrigues, Cheira bem, cheira a Lisboa, 1972). O mare care este mult mai mult decât un element de peisaj, este o chemare imprimată în sufletul fiecărui portughez: "mar sonoro, mar sem fundo, mar sem fin", a numit-o o poetesă locală (S. de Mello Breyner Andresen, Mar sonoro). În faţa oceanului, portughezii reflectă asupra spaţiilor imense ale sufletului şi asupra sensului vieţii în lume. Şi eu, lăsându-mă purtat de imaginea oceanului, aş vrea să împărtăşesc câteva gânduri.

Conform mitologiei clasice, Oceanus este fiu al cerului (Uranus): vastitatea sa îi determină pe muritori să se uite în sus şi să se ridice spre infinit. Dar, în acelaşi timp, Oceanus este fiu al pământului (Geea) pe care îl îmbrăţişează, invitând astfel să se învăluie întreaga lume locuită de duioşie. De fapt, oceanul nu leagă numai popoare şi ţări, ci ţinuturi şi continente; de aceea, Lisabona, oraş al oceanului, aminteşte de importanţa ansamblului, de a gândi graniţele ca zone de contact, nu ca graniţe care separă. Ştim că astăzi marile probleme sunt globale, totuşi, adesea experimentăm ineficacitatea în a le răspunde tocmai pentru că, în faţa unor probleme comune, lumea este divizată sau cel puţin nu este suficient de închegată, incapabilă să înfrunte unită ceea ce îi pune pe toţi în criză. Pare că nedreptăţile planetare, războaiele, crizele climatice şi migratoare aleargă mai repede decât capacitatea, şi adesea decât voinţa, de a face faţă împreună acestor provocări.

Lisabona poate sugera o schimbare de ritm. Aici, în 2007, a fost semnat Tratatul omonim de reformă al Uniunii Europene. El afirmă că "scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale" (Tratatul de la Lisabona care modifică Tratatul despre Uniunea Europeană şi Tratatul care instituie Comunitatea Europeană, art. 1,4/2.1) ; dar merge mai departe, afirmând că "în relaţiile cu restul lumii [...] contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea sustenabilă a Pământului, la solidaritatea şi la respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la apărarea drepturilor umane" (art. 1,4/2.5). Nu sunt numai cuvinte, ci repere pentru drumul comunităţii europene, sculptate în memoria acestui oraş. Iată spiritul ansamblului, animat de visul european al unui multilateralism mai amplu decât doar contextul occidental.

Conform unei etimologii discutate, numele Europa ar deriva chiar dintr-un cuvânt care indică direcţia apusului. În schimb, este sigur că Lisabona este capitala cea mai vestică a Europei continentale. Aşadar, reaminteşte necesitatea de a deschide căi mai largi de întâlnire, aşa cum o face deja Portugalia, în special cu ţările de pe alte continente care împărtăşesc aceeaşi limbă. Sper ca Ziua Mondială a Tineretului să fie pentru "vechiul continent" - putem spune "bătrânul" continent - un impuls de deschidere universală, adică un impuls de deschidere care să-l facă mai tânăr. Pentru că lumea are nevoie de Europa, de Europa adevărată: are nevoie de rolul său de podar şi de făcător de pace în partea sa de est, în Mediterana, în Africa şi în Orientul Mijlociu. Astfel, Europa va putea aduce în cadrul scenariului internaţional originalitatea sa specifică, care a apărut în secolul trecut când, din creuzetul conflictelor mondiale, a lăsat să apară scânteia reconcilierii, făcând să devină realitate visul de a construi ziua de mâine cu duşmanul de ieri, de a iniţia parcursuri de dialog, parcursuri de incluziune, dezvoltând o diplomaţie de pace care să stingă conflictele şi să atenueze tensiunile, capabilă să sesizeze cele mai slabe semnale de relaxare şi să citească printre cele mai strâmbe rânduri.

În oceanul istoriei, navigăm într-o perioadă furtunoasă şi se simte lipsa de rute curajoase de pace. Privind cu afect sincer la Europa, în spiritul de dialog care o caracterizează, mi-ar veni s-o întreb: încotro navighezi, dacă nu oferi parcursuri de pace, căi creative pentru a pune capăt războiului din Ucraina şi multelor conflicte care însângerează lumea? De asemenea, lărgind terenul: ce rută urmezi, Occidentule? Tehnologia ta, care a marcat progresul şi a globalizat lumea, singură nu este suficientă; cu atât mai puţin sunt suficiente armele cele mai sofisticate, care nu reprezintă investiţii pentru viitor, ci sărăciri ale adevăratului capital uman, cel al educaţiei, al sănătăţii, al stării sociale. Îngrijorează când se citeşte că în atâtea locuri se investesc încontinuu fonduri în arme şi nu în viitorul copiilor. Şi acest lucru este adevărat. Îmi spunea economul, în urmă cu câteva zile, că profitul cel mai bun de investiţii este în fabricarea de arme. Se investeşte mai mult în arme decât în viitorul copiilor. Eu visez o Europă, inimă a Occidentului, care să fructifice geniul său pentru a stinge focarele de război şi a aprinde lumini de speranţă; o Europă care să ştie să regăsească sufletul său tânăr, visând măreţia ansamblului şi mergând dincolo de nevoile imediate; o Europă care să includă popoare şi persoane cu propria lor cultură, fără a urmări teorii şi colonizări ideologice. Şi asta ne va ajuta să ne gândim la visele părinţilor fondatori ai Uniunii Europene: aceştia visau măreţ!

Oceanul, întindere imensă să apă, aminteşte de originile vieţii. În lumea evoluată de astăzi a devenit paradoxal de prioritar să se apere viaţa umană, pusă în pericol de derive utilitariste, care o folosesc şi o rebutează: cultura rebutării vieţii. Mă gândesc la atâţia copii nenăscuţi şi la bătrâni abandonaţi în voia lor, la truda de a primi, a proteja, a promova şi a integra pe cei care vin de departe şi bat la uşi, la singurătatea multor familii aflate în dificultate în a aduce pe lume copii şi a-i creşte. Mi-ar veni să spun aici şi: încotro navigaţi, Europa şi Occidentule, cu rebutarea bătrânilor, zidurile cu sârmă ghimpată, măcelurile de pe mare şi leagănele goale? Încotro navigaţi? Unde mergeţi dacă, în faţa răului de a trăi, oferiţi remedii grăbite şi greşite, cum este accesul uşor la moarte, soluţie comodă care apare dulce, dar în realitate este mai amară decât apele mării? Şi mă gândesc la atâtea legi sofisticate despre eutanasie.

Lisabona, îmbrăţişată de ocean, ne dă însă motiv de a spera, este oraş al speranţei. Un ocean de tineri se revarsă în acest oraş primitor; şi eu aş vrea să mulţumesc pentru marea muncă şi pentru angajarea generoasă făcute de Portugalia pentru a găzdui un eveniment aşa de complex de gestionat, dar rodnic în speranţă. Aşa cum se spune prin aceste părţi: "Alături de tineri, unul nu îmbătrâneşte". Tineri care provin din toată lumea, care cultivă dorinţele unităţii, ale păcii şi ale fraternităţii, tineri care visează ne provoacă să realizăm visele lor de bine. Nu sunt pe străzi pentru a striga furie, ci pentru a împărtăşi speranţa evangheliei, speranţa vieţii. Şi dacă în multe părţi se respiră astăzi un climat de protest şi nemulţumire, teren fertil pentru populisme şi complotisme, Ziua Mondială a Tineretului este ocazie pentru a construi împreună. Reînverzeşte dorinţa de a crea noutate, de a înainta în larg şi a naviga împreună spre viitor. Vin în minte câteva cuvinte intense ale lui Pessoa: "A naviga este necesar, a trăi nu este necesar [...]; ceea ce este de folos este a crea" (Navegar é preciso). Aşadar, să ne străduim cu creativitate pentru a construi împreună! Îmi imaginez trei şantiere de speranţă în care putem lucra toţi uniţi: ambientul, viitorul, fraternitatea.

Ambientul. Portugalia împărtăşeşte cu Europa atâtea eforturi exemplare pentru protejarea creaţiei. Dar problema globală rămâne extrem de serioasă: oceanele se supraîncălzesc şi adâncurile lor aduc la suprafaţă urâţenia cu care am poluat casa comună. Transformăm marile rezerve de viaţă în gropi de gunoi din plastic. Oceanul ne aminteşte că viaţa omului este chemată să se armonizeze cu un ambient mai mare decât noi, care trebuie păzit, trebuie păzit cu atenţie, gândindu-ne la tinerele generaţii. Cum putem spune că noi credem în tineri, dacă nu le dăm un spaţiu sănătos pentru a construi viitorul?

Viitorul este al doilea şantier. Şi viitorul sunt tinerii. Dar atâţia factori îi descurajează, cum sunt lipsa locului de muncă, ritmurile frenetice în care sunt cufundaţi, creşterea costului vieţii, truda de a găsi o locuinţă şi, chiar mai îngrijorător, frica de a forma familii şi de a aduce copii pe lume. În Europa şi, în general, în Occident, se asistă la o fază descendentă a curbei demografice: progresul pare o problemă referitoare la dezvoltările tehnicii şi la comodităţile fiecăruia, în timp ce viitorul cere să se contrasteze denatalitatea şi apusul voinţei de a trăi. Politica bună poate face mult în acest sens, poate fi generatoare de speranţă. De fapt, ea nu este chemată să deţină puterea, ci să dea oamenilor puterea de a spera. Este chemată, astăzi mai mult ca oricând, să corecteze dezechilibrele economice ale unei pieţe care produce bogăţii, dar nu le distribuie, sărăcind sufletele de resurse şi certitudini. Este chemată să se redescopere generatoare de viaţă şi de îngrijire, să investească în mod clarvăzător în viitor, în familii şi în copii, să promoveze alianţe inter-generaţionale, unde să nu se şteargă cu buretele trecutul, ci să se favorizeze legăturile dintre tineri şi bătrâni. La asta face referinţă sentimentul lui saudade portugheză, care exprimă o nostalgie, o dorinţă de bine absent, care se renaşte numai în contact cu propriile rădăcini. Tinerii trebuie să găsească propriile rădăcini în bătrâni. În acest sens, este importantă educaţia, care nu poate numai să dea noţiuni tehnice pentru a progresa economic, ci este destinată să introducă în istorie, să încredinţeze o tradiţie, să valorizeze nevoia religioasă a omului şi să favorizeze prietenia socială.

Ultimul şantier de speranţă este cel al fraternităţii, pe care noi, creştinii, o învăţăm de la Domnul Isus Cristos. În atâtea părţi ale Portugaliei simţul vecinătăţii şi solidaritatea sunt foarte vii. Însă, în contextul general al unei globalizări care ne apropie, dar nu ne dă proximitatea fraternă, toţi suntem chemaţi să cultivăm simţul comunităţii, pornind de la căutarea celui care locuieşte lângă noi. Pentru că, aşa cum a observat Saramago, "ceea ce dă adevăratul sens întâlnirii este căutarea şi trebuie parcurs drum lung pentru a ajunge la ceea ce este aproape" (Todos os nomes, 1997). Cât de frumos este să ne redescoperim fraţi şi surori, să lucrăm pentru binele comun lăsând în urmă contraste şi diversităţi de vederi! Şi aici ne sunt exemplu tinerii care, cu strigătul lor de pace şi voinţa lor de viaţă, ne determină să dărâmăm ţarcurile rigide de apartenenţă ridicate în numele opiniilor şi ale crezurilor diferite. Am aflat despre atâţia tineri care cultivă aici dorinţa de a deveni aproapele; mă gândesc la iniţiativa Missão País, care îi determină pe mii de tineri să trăiască în spiritul evangheliei experienţe de solidaritate misionară în zonele periferice, în special în satele din interiorul ţării, mergând să viziteze mulţi bătrâni singuri, şi aceasta este o "ungere" pentru tineret. Aş vrea să mulţumesc şi să încurajez, alături de atâţia care în societatea portugheză se ocupă de ceilalţi, Biserica locală, care face atât de mult bine, departe de lumina reflectoarelor.

Fraţilor şi surorilor, să ne simţim cu toţii împreună chemaţi, fratern, să dăm speranţă lumii în care trăim şi acestei ţări magnifice. Deus abençoe Portugal!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 2.