Scrisoarea apostolică Sublimitas et miseria hominis a Sfântului Părinte Francisc în al IV-lea centenar al naşterii lui Blaise Pascal

Măreţia şi mizeria omului formează paradoxul care se află în centrul reflecţiei şi al mesajului lui Blaise Pascal, născut în urmă cu patru secole, la 19 iunie 1623, la Clermont, în centrul Franţei. Încă din copilărie şi de-a lungul vieţii sale, el a căutat adevărul. Cu raţiunea i-a găsit semnele, în special în domeniile matematicii, ale geometriei, ale fizicii şi ale filozofiei. A făcut în mod precoce descoperiri extraordinare, aşa încât a obţinut o faimă însemnată. Dar nu s-a oprit acolo. Într-un secol de mari progrese în atâtea domenii ale ştiinţei, însoţite de un spirit crescând de scepticism filozofic şi religios, Blaise Pascal s-a arătat un căutător neobosit al adevărului, care rămâne ca atare mereu "neliniştit", atras de orizonturi noi şi ulterioare.

Tocmai acest motiv, atât de acut şi, în acelaşi timp, atât de deschis, în el niciodată nu a redus la tăcere vechea şi mereu noua întrebare care răsună în sufletul omului: "Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?" (Ps 8,5). Această întrebare este imprimată în inima fiecărei fiinţe umane, din orice timp şi loc, din orice civilizaţie şi limbă, din orice religie. "Ce este un om în natură? – se întreabă Pascal – Un nimic faţă de infinit, un tot faţă de nimic."[1] Şi, în acelaşi timp, întrebarea este pusă acolo, în acel psalm, în miezul acelei istorii de iubire dintre Dumnezeu şi poporul său, istorie împlinită în trupul "Fiului omului", Isus Cristos, pe care Tatăl l-a dăruit până la abandonare pentru a-l încununa cu glorie şi cinste mai presus de orice creatură (cf. v. 6). La această întrebare, pusă într-un limbaj atât de diferit de cel matematic şi geometric, Pascal nu s-a închis niciodată.

La baza acestui lucru mi se pare că se poate recunoaşte în el o atitudine de fond, pe care aş defini-o drept "deschidere uluită către realitate". Deschidere către celelalte dimensiuni ale cunoaşterii şi ale existenţei, deschidere către ceilalţi, deschidere către societate. De exemplu, el a fost la originea, în 1661, la Paris, a primei reţele de transport în comun din istorie, aşa-numitele "Vagoane la cinci sols". Dacă fac această subliniere la începutul acestei scrisori, este pentru a insista asupra faptului că nici convertirea sa la Cristos, mai ales începând din "Noaptea de foc" din 23 noiembrie 1654, nici extraordinarul său efort intelectual de apărare a credinţei creştine nu au făcut din el o persoană izolată de timpul său. Era atent la problemele cele mai resimţite la acea vreme, precum şi la nevoile materiale ale tuturor componentelor societăţii în care trăia.

Pentru el, deschiderea către realitate a însemnat să nu se închidă faţă de ceilalţi, nici măcar în ora ultimei sale boli. Din acea perioadă, când avea treizeci şi nouă de ani, sunt citate aceste cuvinte, care exprimă pasajul final al drumului său evanghelic: "Dacă medicii spun adevărul, iar Dumnezeu îmi îngăduie să-mi revin din această boală, sunt hotărât să nu am nicio altă slujbă sau altă ocupaţie pentru tot restul vieţii mele decât slujirea săracilor"[2]. Este emoţionant de constatat că, în ultimele zile ale vieţii sale, un gânditor aşa de genial ca Blaise Pascal nu a văzut altă urgenţă mai presus de aceea de a-şi pune energiile în fapte de milostivire: "Singurul obiect al Scripturii este caritatea"[3].

Aşadar, mă bucur de faptul că providenţa, la acest al patrulea centenar al naşterii sale, îmi oferă ocazia să-i aduc omagiu şi să scot în evidenţă ceea ce, în gândirea sa şi în viaţa sa, mi se pare potrivit pentru a stimula creştinii din timpul nostru şi toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă în căutarea fericirii adevărate: "Toţi oamenii caută să fie fericiţi. Nu există excepţii, oricât de diferite ar fi mijloacele folosite. Toţi vizează acest scop"[4]. La patru secole de la naşterea sa, Pascal rămâne pentru noi însoţitorul de drum care însoţeşte căutarea noastră a adevăratei fericiri şi, conform darului credinţei, recunoaşterea noastră umilă şi bucuroasă a Domnului mort şi înviat.

Un îndrăgostit de Cristos care vorbeşte tuturor

Dacă Blaise Pascal poate atinge pe toată lumea, este mai ales pentru că a vorbit admirabil despre condiţia umană. Totuşi, ar fi greşit să vedem în el doar un specialist, oricât de strălucit, al obiceiurilor umane. Monumentul pe care îl formează Cugetările sale, din care unele formule izolate au rămas celebre, nu poate fi înţeles cu adevărat dacă se ignoră că Isus Cristos şi Sfânta Scriptură îi constituie în acelaşi timp centrul şi cheia. De fapt, dacă Pascal a început să vorbească despre om şi despre Dumnezeu, este pentru că ajunsese la certitudinea că "nu numai că nu-l cunoaştem pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos, ci nu ne cunoaştem pe noi înşine decât prin Isus Cristos. Nu cunoaştem viaţa, moartea decât prin Isus Cristos. În afara lui Isus Cristos, nu ştim ce este nici viaţa noastră, nici moartea noastră, nici Dumnezeu, nici noi înşine. Astfel, fără Scriptură, care îl are pe Isus Cristos ca unic obiect, noi nu ştim nimic şi vedem doar întuneric"[5]. Ca să poată fi înţeleasă de toţi, fără a fi considerată o pură afirmaţie doctrinală inaccesibilă celor care nu împărtăşesc credinţa Bisericii, nici o devalorizare a competenţelor legitime ale inteligenţei naturale, o afirmaţie atât de extremă, merită să fie clarificată.

Credinţă, iubire şi libertate

Fiind creştini, trebuie să stăm departe de ispita de a ne agita credinţa ca o certitudine incontestabilă care s-ar impune tuturor. Pascal avea cu siguranţă preocuparea de a face cunoscut tuturor că "Dumnezeu şi adevărul sunt inseparabile"[6]. Dar ştia că actul de a crede este posibil prin harul lui Dumnezeu, primit într-o inimă liberă. El, care prin credinţă avusese întâlnirea personală cu "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor şi al înţelepţilor"[7], recunoscuse în Isus Cristos "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6). De aceea, propun tuturor celor care vor să continue să caute adevărul – activitate care în această viaţă nu are niciodată sfârşit – să-l asculte pe Blaise Pascal, un om cu inteligenţă prodigioasă care a voit să amintească faptul că în afara perspectivei iubirii nu există adevăr care să valoreze: "Se face un idol chiar din adevărul însuşi, pentru că adevărul în afara carităţii nu este Dumnezeu, ci este imaginea sa şi un idol care nu trebuie iubit, nici adorat"[8].

Pascal ne avertizează astfel împotriva doctrinelor false, a superstiţiilor sau a libertinajului, care îi ţin pe atâţia dintre noi departe de pacea şi de bucuria durabile ale Celui care vrea să alegem "viaţa şi binele", şi nu "moartea şi răul" (Dt 30,15). Dar drama vieţii noastre este că uneori vedem rău şi, prin urmare, alegem rău. În realitate, noi putem savura fericirea evangheliei numai "dacă Duhul Sfânt ne pătrunde cu toată puterea sa şi ne eliberează de slăbiciunea egoismului, a lenei, a orgoliului"[9]. În afară de asta, "fără înţelepciunea discernământului putem să ne transformăm cu uşurinţă în marionete la îndemâna tendinţelor momentului"[10]. Din acest motiv, inteligenţa şi credinţa vie a lui Pascal, care a voit să arate că religia creştină este "venerabilă, pentru că l-a cunoscut bine pe om", şi "vrednică de iubire, pentru că promite adevăratul bine"[11], ne pot ajuta să înaintăm prin întunecimile şi nenorocirile din această lume.

O minte ştiinţifică excepţională

Când mama sa moare, în 1626, Blaise Pascal are trei ani. Étienne, tatăl său, un jurist renumit, este, de asemenea, cunoscut pentru darurile sale ştiinţifice remarcabile, îndeosebi în matematică şi geometrie. Hotărât să se ocupe singur de educaţia celor trei copii ai săi, Jacqueline, Blaise şi Gilberte, se stabileşte la Paris în 1632. Destul de repede, Blaise dă dovadă de o minte excepţională şi o exigenţă marcată de a căuta adevărul, după cum relatează sora sa. Gilberte: "Din copilărie, nu putea capitula decât în faţa a ceea ce îi apărea vădit adevărat; aşa încât, atunci când nu i se dădeau motive temeinice, le căuta el însuşi"[12]. Într-o zi, tatăl şi-a surprins fiul făcând cercetări de geometrie şi şi-a dat seama imediat că, fără să ştie că acele teoreme existau în cărţi sub alte nume, Blaise, în vârstă de doisprezece ani, demonstrase complet de unul singur, desenând figuri pe pământ, primele treizeci şi două de propoziţii ale lui Euclid[13]. Gilberte îşi aminteşte în acest sens că tatăl ei a fost "înspăimântat de măreţia şi puterea acelui geniu"[14].

În anii care au urmat, Blaise Pascal îşi va folosi talentul său imens dedicându-i forţa sa de muncă. De la vârsta de şaptesprezece ani îi frecventează pe cei mai mari savanţi ai timpului său. Au urmat curând descoperirile şi publicaţiile. În 1642, la vârsta de nouăsprezece ani, inventează o maşină de aritmetică, strămoşul calculatoarelor noastre. Blaise Pascal are pentru noi acest lucru extrem de stimulant, care ne aminteşte de măreţia raţiunii umane şi ne invită să o folosim pentru a descifra lumea care ne înconjoară. Esprit de géométrie, care este această aptitudine de a înţelege în detaliu funcţionarea lucrurilor, îi va fi de folos pentru toată viaţa, după cum observă eminentul teolog Hans Urs von Balthasar: "[El] se face capabil de asemenea, de la propria sa precizie a planurilor geometriei şi a ştiinţelor naturii, să ajungă la precizia cu totul diferită care este proprie planului existenţei în general şi al sferei creştine"[15]. Acest exerciţiu încrezător al raţiunii naturale, care îl face solidar cu toţi fraţii umani care caută adevărul, îi va permite să recunoască limitele inteligenţei însăşi şi, în acelaşi timp, să se deschidă către raţiunile supranaturale ale Revelaţiei, după o logică a paradoxului care constituie marca sa filozofică şi farmecul literar al Cugetărilor sale: "A fost la fel de greu pentru Biserică să arate, împotriva celor care o negau, că Isus Cristos era om, precum a fost să arate că era Dumnezeu. Iar aparenţele erau la fel de mari"[16].

Filozofii

Multe scrieri ale lui Pascal se încadrează în mare parte în discursul filozofic. În special Cugetările, a căror coerenţă şi ordine originare cercetării se străduiesc să le reconstituie, nu fără variaţii. Iubirea pasionată faţă de Cristos şi slujirea săracilor, pe care am menţionat-o la început, au fost nu atât semnul unei fracturi în spiritul acestui discipol curajos, cât acela al unei aprofundări spre radicalitatea evanghelică, al unei înaintări spre adevărul viu al Domnului, cu ajutorul harului. El, care avea certitudinea supranaturală a credinţei şi care o vedea atât de conformă cu raţiunea, deşi o depăşeşte infinit, a voit să împingă discuţia cât mai înainte posibil cu aceia care nu-i împărtăşeau credinţa, întrucât "celor care nu o posedă nu le-o putem da decât prin raţionament, aşteptând ca Dumnezeu să le-o dăruiască prin sentimentul inimii"[17]. Evanghelizare plină de respect şi de răbdare, pe care generaţia noastră va avea interes să o imite.

Aşadar, este necesar, pentru a înţelege bine discursul lui Pascal despre creştinism, să fim atenţi la filozofia sa. El admira înţelepciunea filozofilor antici greci, capabili de simplitate şi de linişte în arta lor de a trăi bine, ca membri ai unui polis: "Platon şi Aristotel sunt imaginaţi cu mari capcane de pedant. Erau domni şi erau ca şi ceilalţi, gata să râdă cu prietenii. Şi atunci când s-au distrat să îşi scrie Legile şi Politica, au făcut-o din plăcere. Era partea mai puţin filozofică şi mai puţin serioasă a vieţii lor, din moment ce partea cea mai filozofică era să trăiască simplu şi în linişte"[18]. În pofida măreţiei lor şi a utilităţii lor, Pascal recunoaşte totuşi limitele acestor filozofi: stoicismul duce la orgoliu[19], scepticismul la disperare[20]. Raţiunea umană este, fără îndoială, o minune a creaţiei, care îl deosebeşte pe om de toate creaturile, pentru că "omul nu este decât o trestie, cea mai slabă a naturii, dar este o trestie care gândeşte"[21]. Se înţelege atunci că limitele filozofilor vor fi pur şi simplu limitele raţiunii create. Democrit, de fapt, avea o vorbă frumoasă: "Voi vorbi despre toate"[22]; raţiunea, singură, nu poate rezolva problemele cele mai înalte şi mai urgente. Care este, efectiv, atât pe vremea lui Pascal, cât şi în zilele noastre, tema care ne interesează cel mai mult? Este cea a sensului integral al destinului nostru, al vieţii noastre şi al speranţei noastre, îndreptată spre o fericire pe care nu este interzis să o concepem ca veşnică, dar pe care numai Dumnezeu este autorizat să o dăruiască: "Nimic nu este atât de important pentru om cât este starea lui. Nimic nu este atât de înfricoşător pentru el cât este veşnicia"[23].

Meditând Cugetările lui Pascal, se regăseşte cumva acest principiu fundamental: "realitatea este superioară ideii", pentru că Pascal ne învaţă să stăm departe de "diferitele forme de ascundere a realităţii", de la "purismele îngereşti" la "intelectualismele fără înţelepciune"[24]. Nimic nu este mai periculos decât o gândire fără trup: "Cine vrea să fie înger este fiară"[25]. Iar ideologiile mortale de care continuăm să suferim în domeniul economic, social, antropologic şi moral îi ţin pe cei care le urmează în bule de credinţă unde ideea a înlocuit realitatea.

Condiţia umană

Filozofia lui Pascal, totul în paradoxuri, porneşte de la o privire pe cât de umilă, pe atât de lucidă, care încearcă să ajungă la "realitatea luminată de raţionament"[26]. El pleacă de la observaţia că omul este ca un străin pentru sine însuşi, mare şi mizerabil. Mare, datorită raţiunii sale, datorită capacităţii de a-şi domina pasiunile, mare şi "în sensul că se recunoaşte mizerabil"[27]. Îndeosebi, el aspiră la altceva decât să-şi satisfacă instinctele sau să le reziste, "de fapt, ceea ce este natura la animale, noi o numim mizerie în om"[28]. Există o disproporţie insuportabilă între, pe de o parte, voinţa noastră infinită de a fi fericiţi şi de a cunoaşte adevărul şi, pe de altă parte, raţiunea noastră limitată şi slăbiciunea noastră fizică, ce conduce la moarte. Pentru că forţa lui Pascal este şi în realismul său implacabil: "Nu este nevoie de un suflet foarte elevat pentru a înţelege că în această lume nu există satisfacţii autentice şi stabile, că toate plăcerile noastre nu sunt altceva decât deşertăciune şi relele noastre sunt infinite şi că în sfârşit, moartea, care ne ameninţă în fiecare clipă, trebuie să ne pună invariabil în câţiva ani în necesitatea oribilă de a fi veşnic ori anihilaţi, ori nefericiţi. Nimic nu este mai real nici mai groaznic decât asta. Putem să fim îndrăzneţi cât vrem: iată sfârşitul care aşteaptă cea mai frumoasă viaţă din lume"[29]. În această condiţie tragică, se înţelege că omul nu poate rămâne în sine însuşi, întrucât mizeria sa şi incertitudinea destinului său sunt insuportabile pentru el. Prin urmare, el trebuie să se distragă, ceea ce Pascal recunoaşte de bunăvoie: "De aici rezultă că oamenii iubesc atât de mult zgomotul şi mişcarea"[30]. De fapt, dacă omul nu distrage atenţia de la propria sa condiţie – şi ştim cu toţii atât de bine să ne distragem atenţia cu munca, plăcerile sau relaţiile de familie sau de prietenie, dar vai şi cu viciile la care ne duc anumite patimi –, umanitatea sa experimentează «nimicul său, abandonul său, insuficienţa sa, dependenţa sa, neputinţa sa, golul său. [Şi ies] din adâncul sufletului său […] plictiseala, umorul negru, tristeţea, întristarea, mânia, disperarea"[31]. Şi totuşi, distracţia nu potoleşte, nici nu umple marea noastră dorinţă de viaţă şi de fericire. Asta o ştim bine cu toţii.

Atunci Pascal pune marea sa ipoteză: "Ce ne strigă, aşadar, această lăcomie şi această neputinţă, dacă nu că odată a existat în om o fericire autentică din care acum îi rămân numai semnul şi amprenta complet goale, pe care el încearcă în zadar să o umple cu tot ceea ce-l înconjoară, cerând lucrurilor absente ajutorul pe care nu îl primeşte de la cele prezente? Dar în zadar, pentru că acest abis infinit nu poate fi umplut decât de un obiect infinit şi imutabil, adică de Dumnezeu însuşi"[32]. Dacă omul este ca "un rege detronat"[33], care tinde numai să redescopere măreţia pierdută şi totuşi se vede incapabil să facă asta, cine este el aşadar? "Ce himeră este omul atunci? Ce ciudăţenie, ce monstruozitate, ce haos, ce subiect de contradicţii, ce minune? Judecător al tuturor lucrurilor, vierme slab al pământului, depozitar al adevărului, canalizare a incertitudinii şi a erorii, glorie şi respingere a universului. Cine va desluşi această încurcătură?"[34]. Pascal, ca filozof, vede bine că "cu cât există mai multe lumini, cu atât se descoperă măreţia şi josnicia în om"[35], dar că aceste contrarii sunt inconciliabile. Pentru că raţiunea umană nu le poate armoniza, nici nu poate rezolva enigma.

Acesta este motivul pentru care Pascal afirmă că dacă există un Dumnezeu şi dacă omul a primit o revelaţie divină – aşa cum afirmă diferite religii – şi dacă această revelaţie este adevărată, acolo trebuie să se afle răspunsul pe care omul îl aşteaptă pentru a rezolva contradicţiile pe care le chinuiesc: "Măreţiile şi mizeriile omului sunt atât de evidente, încât este neapărat necesar ca religia adevărată să ne înveţe că există în om vreun mare principiu de măreţie şi că există un mare principiu de mizerie. În afară de asta, trebuie ca ea să ne explice aceste contraste uimitoare"[36]. Or, după ce a studiat marile religii, Pascal concluzionează că "nicio gândire şi nicio acţiune ascetico-mistică nu poate oferi o cale de mântuire", decât pornind de la "criteriul superior de adevăr al iradierii harului în suflet"[37] . "Degeaba, o oamenilor – scrie Pascal, imaginându-şi ce ne-ar putea spune adevăratul Dumnezeu –, căutaţi în voi înşivă remediul la mizeriile voastre. Toată luminările voastre pot ajunge maximum să înţeleagă că nu veţi găsi în voi nici adevărul, nici binele. Filozofii v-au promis asta şi nu au reuşit. Ei nu ştiu nici care este binele vostru adevărat, nici care este condiţia voastră adevărată"[38].

Ajuns în acest punct, Pascal, care a cercetat condiţia umană, Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii cu puterea singulară a inteligenţei sale, intenţionează să se prezinte cu simplitatea spiritului copilăriei ca martor umil al evangheliei. Este acel creştin care vrea să vorbească despre Isus Cristos celor care ajung puţin grăbiţi la concluzia că nu există motive consistente pentru a crede în adevărurile creştinismului. Pascal, dimpotrivă, ştie din experienţă că ceea ce se găseşte în Revelaţie nu numai că nu se opune cerinţelor raţiunii, ci aduce răspunsul nemaiauzit la care nicio filozofie nu ar fi putut ajunge de la sine.

Convertirea: vizita Domnului

La 23 noiembrie 1654, Pascal a trăit o experienţă foarte puternică, despre care se vorbeşte până astăzi ca despre "Noaptea sa de foc". Această experienţă mistică, ce l-a făcut să verse lacrimi de bucurie, a fost atât de intensă şi atât de determinantă pentru el, încât a consemnat-o pe o foaie de hârtie datată cu precizie, "Memorialul", pe care o strecurase în căptuşeala mantiei sale şi care a fost descoperit abia după moartea sa. Dacă este imposibil a şti exact care este natura a ceea ce s-a întâmplat în sufletul lui Pascal în acea noapte, pare să fie vorba de o întâlnire a cărei analogie el însuşi a recunoscut-o cu aceea, fundamentală în întreaga istorie a revelaţiei şi a mântuirii, trăită de Moise înaintea rugului aprins (cf. Ex 3). Termenul "foc"[39], pe care Pascal a vrut să-l plaseze în fruntea "Memorialului", ne invită, cu proporţiile cuvenite, să propunem această juxtapunere. Paralelismul pare să fie indicat de însuşi Pascal care, imediat după evocarea focului, a reluat titlul pe care Domnul şi-l dăduse în faţa lui Moise: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob" (Ex 3,6.15), adăugând: "nu al filozofilor şi al zeilor înţelepţi. Certitudine, certitudine, senzaţie, bucurie, pace. Dumnezeul lui Isus Cristos".

Da, Dumnezeul nostru este bucurie, iar Blaise Pascal mărturiseşte acest lucru pentru întreaga Biserică, precum şi pentru toţi căutătorii lui Dumnezeu: "El nu este Dumnezeul abstract sau Dumnezeul cosmic, nu. El este Dumnezeul unei persoane, al unei chemări, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob, Dumnezeul care este certitudine, care este sentiment, care este bucurie"[40]. Acea întâlnire, care i-a confirmat lui Pascal "măreţia sufletului uman", l-a umplut de această bucurie vie şi inepuizabilă: "Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie". Şi această bucurie divină devine pentru Pascal loc de spovadă şi de rugăciune: "Isus Cristos. M-am despărţit de el, l-am alungat, l-am renegat, l-am răstignit. Fie să nu mă despart niciodată de el!"[41]. Experienţa iubirii acelui Dumnezeu personal, Isus Cristos, care a luat parte la istoria noastră şi ia parte neîncetat la viaţa noastră, este cea care l-a târât pe Pascal pe calea convertirii profunde şi apoi a "renunţării totale şi dulce"[42], pentru că este trăită în caritate, la "omul cel vechi supus putrezirii din cauza poftelor amăgitoare" (Ef 4,22).

După cum amintea Sfântul Ioan Paul al II-lea în enciclica sa despre raporturile dintre credinţă şi raţiune, filozofi precum Pascal se remarcă prin respingerea oricărei prezumţii şi prin alegerea unei atitudini formate atât din umilinţă, cât şi din curaj. Ei au experimentat că credinţa "eliberează raţiunea de prezumţie"[43]. Înainte de noaptea de 23 noiembrie 1654, acest lucru este clar, Pascal "nu are nicio îndoială cu privire la existenţa lui Dumnezeu. De asemenea, ştie că acest Dumnezeu este binele suprem. [...] Ceea ce îi lipseşte, şi ceea ce aşteaptă, nu este o cunoaştere, ci o putere, nu un adevăr, ci o forţă"[44]. Acum, această forţă îi este dăruită prin har: el se simte atras, cu certitudine şi cu bucurie, de Isus Cristos: "Îl cunoaştem pe Dumnezeu numai prin intermediul lui Isus Cristos. Fără acest mediator, orice comunicare cu Dumnezeu este exclusă"[45]. A-l descoperi pe Isus Cristos înseamnă a-l descoperi pe Mântuitorul şi Eliberatorul de care am nevoie: "Acel Dumnezeu nu este altul decât reparatorul mizeriei noastre. De aceea, nu putem să-l cunoaştem bine pe Dumnezeu fără a cunoaşte fărădelegile noastre"[46]. Ca orice convertire autentică, convertirea lui Blaise Pascal are loc în umilinţă, care ne eliberează "de conştiinţa noastră izolată şi de auto-referenţialitate"[47].

Inteligenţa imensă şi neliniştită a lui Blaise Pascal, umplută de pace şi bucurie în faţa revelaţiei lui Isus Cristos, ne invită, după "ordinea inimii"[48], să mergem cu siguranţă luminaţi de "aceşti luminători cereşti"[49]. De fapt, dacă Dumnezeul nostru este un "Dumnezeu ascuns" (cf. Is 45,15), este pentru că el "a voit să se ascundă"[50], aşa încât raţiunea noastră, iluminată de har, nu va ajunge niciodată să-l descopere. Aşadar, prin iluminarea harului, el poate fi cunoscut. Dar libertatea omului trebuie să se deschidă; şi tot Isus ne consolează: "Tu nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit"[51].

Ordinea inimii şi motivaţiile sale de a crede

În cuvintele lui Benedict al XVI-lea, "încă de la început, tradiţia catolică a respins aşa-numitul fideism, care este voinţa de a crede împotriva raţiunii"[52]. În această linie, Pascal este profund ataşat de "raţionalitatea credinţei în Dumnezeu"[53], nu numai pentru că "mintea nu poate fi constrânsă să creadă ceea ce ştie că este fals"[54], ci pentru că "dacă ei ciocnesc principiile raţiunii, religia noastră va fi absurdă şi ridicolă"[55]. Dar, dacă credinţa este raţională, este şi un dar al lui Dumnezeu şi nu ar putea să se impună: "Nu se demonstrează că trebuie să fim iubiţi expunând în ordine cauzele iubirii. Ar fi ridicol"[56], observă Pascal cu subtilitatea umorului său, trasând o paralelă între iubirea umană şi maniera în care Dumnezeu ni se manifestă. Nimic mai mult decât iubirea, "care se propune, dar nu se impune – iubirea lui Dumnezeu nu se impune niciodată"[57]. Isus a dat mărturie despre adevăr (cf. In 18,37), dar "nu a vrut să-l impună cu forţa celor care îl respingea"[58]. Pentru aceasta "există suficientă lumină pentru cel care doreşte numai să vadă şi suficient întuneric pentru cel care are o dispoziţie opusă"[59].

El ajunge apoi să afirme că "credinţa este diferită de dovadă. Una este umană, cealaltă este un dar al lui Dumnezeu"[60]. Prin urmare, este imposibil a crede "dacă Dumnezeu nu înclină inima"[61]. Dacă credinţa este dintr-o ordine superioară raţiunii, aceasta nu înseamnă deloc că i se opune, ci că o depăşeşte infinit. Aşadar, a citi opera lui Pascal nu înseamnă mai ales a descoperi raţiunea care luminează credinţa; înseamnă a intra în şcoala unui creştin de o raţionalitate excepţională, care a ştiut cu atât mai bine să dea seama de o ordine stabilită de darul lui Dumnezeu mai presus de raţiune: "Distanţa infinită dintre trupuri şi minţi înfăţişează distanţa infinit mai infinită dintre minţi şi caritate, pentru că aceasta este supranaturală"[62]. Om de ştiinţă expert în geometrie, adică în ştiinţa trupurilor situate în spaţiu, şi geometru expert în filozofie, adică în ştiinţa minţilor situate în istorie, Blaise Pascal, luminat de harul credinţei, putea transcrie astfel totalitatea experienţei sale: "Din toate trupurile laolaltă nu s-ar şti să se scoată un mic gând: este imposibil, aparţine unei alte ordini. O mişcare de adevărată caritate nu poate fi scoasă din toate trupurile şi din toate minţile: este imposibilă, aparţine unei alte ordini, supranaturale"[63].

Nici inteligenţa geometrică, nici raţionamentul filozofic nu-i permit omului să ajungă singur la "o vedere foarte clară" asupra lumii şi asupra lui însuşi. Cel care se concentrează pe detaliile calculelor sale nu beneficiază de viziunea de ansamblu care permite să "vadă toate principiile". Asta aparţine "inteligenţei intuitive", de ale cărei merite se laudă Pascal, deoarece atunci când se încearcă să se perceapă realitatea, "trebuie văzut lucrul instantaneu, cu o singură privire"[64]. Această inteligenţă intuitivă este legată cu ceea ce Pascal numeşte "inima": "Cunoaştem realitatea nu numai cu raţiunea, ci şi cu inima. În acest din urmă mod cunoaştem primele principii, iar raţionamentul, care nu participă deloc, încearcă în zadar să le pună la îndoială"[65]. Or, adevărurile divine, cum ar fi faptul că Dumnezeul care ne-a făcut este iubire, că este Tată, Fiu şi Duh Sfânt, că s-a întrupat în Isus Cristos, că a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră, nu sunt demonstrabile cu raţiunea, ci pot fi cunoscute cu certitudinea credinţei, iar apoi trec de la inima spirituală la mintea raţională, care le recunoaşte ca adevărate şi le poate expune la rândul său: "Iată ce aceia cărora Dumnezeu le-a dat religia prin sentimentul inimii sunt foarte norocoşi şi foarte legitim convinşi"[66].

Pascal nu s-a resemnat niciodată cu faptul că unii dintre fraţii săi în umanitate nu numai că nu-l cunosc pe Isus Cristos, ci dispreţuiesc din lene sau din cauza patimilor lor să ia evanghelia în serios. De fapt, viaţa lor este în joc în Isus Cristos. "Nemurirea sufletului este ceva ce ne apasă atât de mult, ne atinge atât de profund, încât trebuie să fim complet nesăbuiţi pentru a nu fi interesaţi să cunoaştem cum stau lucrurile. [...] Motiv pentru care, în cadrul celor care nu sunt convinşi de asta, eu fac o diferenţă extremă între cei care se angajează cu toate forţele lor pentru a se instrui şi cei care trăiesc fără să se deranjeze sau să se gândească la asta."[67] Noi înşine ştim bine că încercăm adesea să alungăm moartea sau să o dominăm, crezând că putem "îndepărta gândul finitudinii noastre" sau "putem să-i luăm morţii puterea sa şi să alungăm teama. Dar credinţa creştină nu este un mod pentru a exorciza frica de moarte, mai degrabă ne ajută să o înfruntăm. Mai devreme sau mai târziu, vom trece cu toţii prin uşa aceea. Lumina adevărată care luminează misterul morţii vine de la învierea lui Cristos[68]". Numai harul lui Dumnezeu permite inimii omului să aibă acces la ordinea cunoaşterii divine, la caritate. Acest lucru l-a făcut pe un important comentator contemporan al lui Pascal să scrie că "gândirea nu ajunge să gândească în mod creştin dacă nu accede la ceea ce Isus Cristos realizează, caritatea"[69].

Pascal, controversa şi caritatea

Înainte de a încheia, este necesar să se evoce raporturile lui Pascal cu jansenismul. Una dintre surorile sale, Jacqueline, intrase în viaţa călugărească la Port-Royal, într-o congregaţie a cărei teologie era foarte influenţată de Cornelius Jansen, care compusese un tratat, Augustinus, publicat în 1640. După "Noaptea de foc", Pascal plecase să facă o reculegere la abaţia Port-Royal, în ianuarie 1655. Or, în lunile următoare, o controversă importantă şi deja străveche, care îi opunea pe iezuiţi împotriva "janseniştilor", legaţi de Augustinus, s-a trezit la Sorbona, Universitatea din Paris. Disputa a vizat în principal problema harului lui Dumnezeu şi a raporturilor dintre har şi natura umană, îndeosebi liberul arbitru al acesteia. Pascal, deşi nu aparţinea congregaţiei din Port-Royal şi deşi nu era partizan – "sunt singur, scrie el, [...] nu sunt deloc de la Port-Royal"[70] –, a fost însărcinat de jansenişti să-i apere, mai ales pentru că arta sa retorică era puternică. A făcut acest lucru în 1656 şi 1657, publicând o serie de optsprezece scrisori, numite Provinciale.

Dacă multe propoziţii numite "janseniste" erau efectiv contrare credinţei[71], ceea ce Pascal recunoştea, el contesta faptul că ele erau prezente în Augustinus şi urmate de membrii de la Port-Royal. Însă unele din înseşi afirmaţiile sale, referitoare, de exemplu, la predestinare, preluate din teologia Sfântului Augustin, ale cărui formule fuseseră deja ascuţite de Jansenius, nu sună corect. Totuşi, trebuie înţeles că, la fel cum Sfântul Augustin voise să lupte în secolul al V-lea cu pelagienii, care susţineau că omul poate face bine cu propriile forţe şi fără harul lui Dumnezeu şi poate fi mântuit, Pascal a crezut cu sinceritate că se opune pelagianismului sau semipelagianismului pe care credea că îl identifică în doctrinele urmate de iezuiţii molinişti (de la numele teologului Luis de Molina, mort în 1600, dar a cărui influenţă era încă vie la mijlocul secolului al XVII-lea). Să-i atribuim credit cu privire la francheţea şi sinceritatea intenţiilor sale.

Această scrisoare nu este cu siguranţă locul pentru a redeschide problema. Totuşi, ceea ce este un avertisment corect în poziţiile lui Pascal este încă valabil pentru timpul nostru: "neopelagianismul"[72], care ar vrea să facă totul să depindă "de efortul uman canalizat prin norme şi structuri ecleziale"[73], este recunoscut de către faptul că "ne intoxică cu prezumţia unei mântuiri câştigate cu forţele noastre"[74]. Şi trebuie afirmat acum că ultima poziţie a lui Pascal în ceea ce priveşte harul, şi în special faptul că Dumnezeu "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4), se enunţa în termeni perfect catolici la sfârşitul vieţii sale[75].

După cum spuneam la început, Blaise Pascal, la sfârşitul vieţii sale scurte, dar de o bogăţie şi rodnicie extraordinare, pusese pe primul loc iubirea faţă de fraţi. El simţea şi se ştia membru al unui singur trup, pentru că "Dumnezeu, după ce a creat cerul şi pământul, care nu simt deloc fericirea fiinţei lor, a voit să creeze fiinţe capabile să-l cunoască şi să constituie un trup din membre gânditoare[76]". Pascal, în postura sa de credincios laic, a gustat bucuria evangheliei, cu care Duhul vrea să fecundeze şi să vindece "toate dimensiunile omului" şi să reunească "toţi oamenii la masa Împărăţiei"[77]. Când şi-a alcătuit magnifica Rugăciune pentru a-i cere lui Dumnezeu folosirea bună a bolilor, în 1659, Pascal este un om paşnic, care nu se mai punea în controversă, şi nici în apologetică. Fiind foarte bolnav şi pe cale de a muri, cere să se împărtăşească, dar acest lucru nu se întâmplă imediat. Apoi îi cere surorii sale: "Neputând să mă împărtăşesc cu capul [Isus Cristos], aş vrea să mă împărtăşesc cu membrele"[78]. Şi "avea o mare dorinţă să moară în compania săracilor"[79]. "A murit în simplitatea unui copil"[80], se spune despre el cu puţin timp înainte de ultima sa suflare, la 19 august 1662. După ce a primit Sacramentele, ultimele sale cuvinte au fost: "Fie ca Dumnezeu să nu mă părăsească niciodată"[81].

Fie ca opera sa luminoasă şi exemplele vieţii sale, atât de profund botezată în Isus Cristos, să ne ajute să parcurgem până la capăt drumul adevărului, al convertirii şi al carităţii. Pentru că viaţa unui om este atât de scurtă: "Veşnic în bucurie pentru o zi de încercare pe pământ"[82].

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 19 iunie 2023

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Pensieri, nr. 230. Pentru ediţia italiană a scrierilor lui Pascal se face referinţă la Opere complete, îngrijită de Maria Vita Romeo, Firenze-Milano, 2020.

[2] G. Périer, Vie de M. Pascal, în Œuvres complètes, par M. Le Guern, I, Paris 1998, "Bibliothèque de la Pléiade" (34), 91.

[3] B. Pascal, Pensieri, nr. 301.

[4] Ibid., nr. 181.

[5] Ibid., nr. 36.

[6] Id., Colloquio di Pascal con il Signor de Saci su Epitteto e Montaigne [Colocviul lui Pascal cu Domnul de Saci despre Epictet şi Montaigne], 28: Opere complete, cit., 1539.

[7] Pensieri, nr. 757 [Memorialul].

[8] Ibid., nr. 767.

[9] Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 65.

[10] Ibid., 167.

[11] Pensieri, nr. 46.

[12] G. Périer, op. cit., 64.

[13] Cf. ibid., 65.

[14] Ibid.

[15] "Pascal", în Gloria. Un’estetica teologica. III. Stili laicali, Milano, 1976, 169.

[16] Pensieri, nr. 338.

[17] Ibid., nr. 142.

[18] Ibid., nr. 457.

[19] Cf. Colloquio di Pascal con il Signor de Saci su Epitteto e Montaigne, [57]: Opere complete, cit., 1551.

[20] Cf. Pensieri, nr. 240.

[21] Ibid., nr. 231.

[22] Ibid., nr. 230.

[23] Ibid., nr. 682.

[24] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 231.

[25] Pensieri, nr. 558.

[26] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 232.

[27] Pensieri, nr. 146.

[28] Ibid., nr. 149.

[29] Ibid., nr. 682.

[30] Ibid., nr. 168.

[31] Ibid., nr. 515.

[32] Ibid., nr. 181.

[33] Ibid., nr. 148.

[34] Ibid., nr. 164.

[35] Ibid., nr. 506.

[36] Ibid., nr. 182.

[37] H. U. von Balthasar, "Pascal", în Gloria. Un’estetica teologica, III, Stili laicali, Milano, 1976, p. 172.

[38] Pensieri, nr. 182.

[39] Ibid., nr. 757.

[40] Cateheză, 3 iunie 2020.

[41] Pensieri, nr. 757 [Memorialul].

[42] Ibid.

[43] Fides et ratio (14 septembrie 1998), 76: AAS 91 (1999), 64.

[44] H. Gouhier, Blaise Pascal. Commentaires, Paris 1971, 44-45.

[45] Pensieri, nr. 221.

[46] Ibid.

[47] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 8.

[48] Pensieri, nr. 329.

[49] Ibid., nr. 240.

[50] Ibid., nr. 275.

[51] Ibid., nr. 762.

[52] Cateheză, 21 noiembrie 2012.

[53] Ibid.

[54] Colloquio di Pascal con il Signor de Saci su Epitteto e Montaigne, [12]: Opere complete, cit., 1535.

[55] Pensieri, nr. 204.

[56] Ibid., nr. 329.

[57] Omilie în solemnitatea lui Cristos Regele Universului, 20 noiembrie 2022.

[58] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţia Dignitatis humanae, 11.

[59] Pensieri, nr. 182.

[60] Ibid., nr. 41.

[61] Ibid., nr. 412.

[62] Ibid., nr. 339.

[63] Ibid.

[64] Ibid., nr. 671.

[65] Ibid., nr. 142.

[66] Ibid.

[67] Ibid., nr. 682.

[68] Cateheză, 9 februarie 2022.

[69] J.-L. Marion, La Métaphysique et après, Paris, 2023, 356.

[70] Diciassettesima lettera provinciale [A şaptesprezecea scrisoare provincială]: Opere Complete, cit., 1267.

[71] Cf. B. Neveu, L’erreur et son juge: remarques sur les censures doctrinales à l’époque moderne, Naples, 1993.

[72] Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Placuit Deo (22 februarie 2018); Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 57-59.

[73] Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 59.

[74] Scrisoarea apostolică Desiderio desideravi, 20.

[75] Cf. B. Pascal, Œuvres complètes, éd par L. Lafuma, Paris, 1963, nr. 931, p. 623. La începutul acestui fragment se află, subliniată, această frază: "Îi iubesc pe toţi oamenii ca fraţi ai mei, pentru că toţi sunt răscumpăraţi".

[76] Pensieri, nr. 392.

[77] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 237.

[78] G. Périer, op. cit., 92-93.

[79] Ibid., 93.

[80] Ibid., 90.

[81] Ibid., 94.

[82] B. Pascal, Œuvres complètes, par L. Lafuma, cit., nr. 913.

lecturi: 1.