Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Ungaria
(28-30 aprilie 2023)

Întâlnirea cu episcopii, preoţii, diaconii, consacraţii, seminariştii şi lucrătorii pastorali

(Con-catedrala "Sfântul Ştefan", Budapesta, vineri, 28 aprilie 2023)

Dragi fraţi episcopi,
Dragi preoţi şi diaconi, consacrate, consacraţi şi seminarişti,
Dragi lucrători pastorali, fraţilor şi surorilor,
Dicsértessék a Jézus Krisztus! [Laudetur Jesus Christus!]

© Vatican Media

Sunt fericit să fiu din nou aici după ce am împărtăşit cu voi al 52-lea Congres Euharistic Internaţional. A fost un moment de mare har şi sunt sigur că roadele spirituale vă însoţesc. Îi mulţumesc Monseniorului Veres pentru salutul pe care mi l-a adresat şi pentru că a adunat dorinţa catolicilor din Ungaria cu următoarele cuvinte: "În această lume care se schimbă, vrem să mărturisim că Cristos este viitorul nostru". Cristos. Nu "viitorul este Cristos", nu: Cristos este viitorul nostru. A nu schimba lucrurile. Este una dintre exigenţele cele mai importante pentru noi: a interpreta schimbările şi transformările din epoca noastră, încercând să înfruntăm cât mai bine provocările pastorale. Cu Cristos şi în Cristos. Nimic în afară de Domnul, nimic departe de Domnul.

Dar acest lucru este posibil privind la Cristos ca viitor al nostru. El este "Alfa şi Omega, Cel care este, care era şi care vine, Cel Atotputernic" (Ap 1,8), începutul şi sfârşitul, fundamentul şi ţinta ultimă a istoriei omenirii. Contemplând în acest timp pascal gloria sa, a lui care este "cel dintâi şi cel de pe urmă" (Ap 1,17), putem privi la furtunile care uneori se abat asupra lumii noastre, la schimbările rapide şi continue ale societăţii şi la însăşi criza de credinţă a Occidentului cu o privire care nu cedează în faţa resemnării şi care nu pierde din vedere centralitatea Paştelui: Cristos înviat, centru al istoriei, este viitorul. Viaţa noastră, oricât ar fi de marcată de fragilitate, este trainic pusă în mâinile sale. Dacă uităm asta, şi noi, păstori şi laici, vom căuta mijloace şi instrumente pentru a ne apăra de lume, închizându-ne în oazele noastre religioase, comode şi liniştite; sau, dimpotrivă, ne vom adapta la vânturile policrome ale mondenităţii şi, atunci, creştinismul nostru va pierde vigoarea şi vom înceta să fim sare a pământului. A ne întoarce la Cristos, care este viitorul, pentru a nu cădea în vânturile policrome ale mondenităţii, care este cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla Bisericii: o Biserică mondenă.

De aceea, acestea sunt cele două interpretări - aş vrea să spun cele două ispite - de care trebuie să ne ferim mereu ca Biserică: o lectură catastrofică a istoriei prezente, care se hrăneşte din defetismul celui care repetă că totul este pierdut, că nu vor mai fi valorile de odinioară, că nu se ştie unde vom ajunge să sfârşim. Este frumos că rev. Sándor a manifestat recunoştinţa sa faţă de Dumnezeu care l-a "eliberat de defetism"! Şi ce a făcut din viaţa sa, o mare catedrală? Nu, o mică biserică de urgenţă, de la ţară. Dar a făcut-o, nu s-a lăsat învins. Mulţumesc, frate! Şi apoi celălalt risc, cel al lecturii naive a propriului timp, care, în schimb, se întemeiază pe comoditatea conformismului şi ne face să credem că în fond totul merge bine, că lumea de acum s-a schimbat şi trebuie să ne adaptăm - fără discernământ; este urât acest lucru. Iată, împotriva defetismului catastrofal şi a conformismului monden, evanghelia ne dăruieşte ochi noi, ne dăruieşte harul discernământului pentru a intra în timpul nostru cu o atitudine primitoare, dar şi cu un spirit de profeţie. Aşadar, cu primire deschisă la profeţie. Nu-mi place să folosesc adjectivul "profetic", se foloseşte prea mult. Substantiv: profeţie. Trăim într-o criză a substantivelor şi mergem foarte, foarte des la adjective. Nu: profeţie. Duh, atitudine primitoare, deschisă şi cu profeţie în inimă.

În această privinţă, aş vrea să mă opresc pe scurt asupra unei imagini frumoase folosite de Isus: cea a copacului de smochin (cf. Mc 13,28-29). Ne-o oferă în contextul templului din Ierusalim. Celor care admirau frumoasele sale pietre şi trăiau astfel într-un soi de conformism monden, punându-şi siguranţa în spaţiul sacru şi în grandoarea sa solemnă, Isus le spune că nu trebuie absolutizat nimic pe acest pământ, pentru că totul este precar şi nu va rămâne piatră peste piatră - citim în aceste zile în Oficiul divin cartea Apocalipsului, unde ne arată că nu va rămâne piatră peste piatră - dar, în acelaşi timp, Domnul nu vrea să inducă la descurajare sau la frică. Şi de aceea adaugă: când va trece totul, când se vor prăbuşi templele umane, se vor întâmpla lucruri teribile şi vor fi persecuţii violente, atunci "îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie" (v. 26). Şi aici ne invită să privim la copacul de smochin: "Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă" (v. 28-29). Aşadar, suntem chemaţi să primim ca o plantă rodnică timpul pe care-l trăim, cu schimbările sale şi provocările sale, pentru că tocmai prin toate acestea - spune evanghelia - Domnul se apropie. Şi, între timp, suntem chemaţi să cultivăm această perioadă a noastră, s-o citim, să semănăm în ea evanghelia, să curăţăm ramurile uscate ale răului, să aducem rod. Suntem chemaţi la o primire cu profeţie.

Primire cu profeţie: este vorba de a învăţa să recunoaştem semnele prezenţei lui Dumnezeu în realitate, chiar şi acolo unde ea nu apare explicit marcată de spiritul creştin şi ne vine în întâmpinare cu caracterul său de provocare sau de interogare. Şi, în acelaşi timp, este vorba de a interpreta totul în lumina evangheliei fără a ne lăsa mondenizaţi - fiţi atenţi! -, ci ca vestitori şi martori ai profeţiei creştine. Fiţi atenţi la procesul de mondenizare! A cădea în mondenitate este probabil cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei comunităţi creştine. Vedem că şi în această ţară, unde tradiţia de credinţă rămâne bine înrădăcinată, se asistă la răspândirea secularismului şi la ceea ce îl însoţeşte, ceea ce adesea riscă să ameninţe integritatea şi frumuseţea familiei, să-i expună pe tineri la modele de viaţă impregnate de materialism şi de hedonism, să polarizeze dezbaterea pe tematici şi provocări noi. Şi atunci, tentaţia poate să fie aceea de a se înăspri, de a se închide şi de a asuma o atitudine de "combatanţi". Dar aceste realităţi pot reprezenta nişte oportunităţi pentru noi, creştinii, pentru că stimulează credinţa şi aprofundarea unor teme, invită să ne întrebăm în ce mod aceste provocări pot să intre în dialog cu evanghelia, să căutăm căi, instrumente şi limbaje noi. În acest sens, Benedict al XVI-lea a afirmat că diferitele epoci de secularizare vin în ajutor Bisericii, pentru că "au contribuit în mod esenţial la purificarea şi reforma sa interioară. De fapt, secularizările [...] au însemnat de fiecare dată o eliberare profundă a Bisericii de forme de mondenitate" (Întâlnire cu catolicii angajaţi în Biserică şi în societate, Freiburg im Breisgau, 25 septembrie 2011). În faţa oricărui soi de secularizare, există o provocare şi o invitaţie de a purifica Biserica de orice soi de mondenitate. Să ne întoarcem asupra acestui cuvânt, care este cel mai rău: a cădea în mondenitate este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Este un păgânism soft, este un păgânism care nu-ţi ia pacea, de ce? Pentru că este bun? Nu, pentru că tu eşti anesteziat.

Angajarea de a intra în dialog cu situaţiile de astăzi cere comunităţii creştine să fie prezentă şi mărturisitoare, să ştie să asculte întrebările şi provocările fără frică sau rigiditate. Şi acest lucru nu este uşor în situaţia actuală, pentru că nici în interior nu lipsesc greutăţile. Îndeosebi, aş vrea să subliniez supraîncărcarea de muncă a preoţilor. De fapt, pe de o parte, exigenţele vieţii parohiale şi pastorale sunt numeroase, dar, pe de altă parte, vocaţiile coboară şi preoţii sunt puţini, adesea înaintaţi în ani şi cu vreun semn de oboseală. Aceasta este o condiţie comună la multe realităţi europene, faţă de care este important ca toţi - păstori şi laici - să se simtă coresponsabili: înainte de toate în rugăciune, pentru că răspunsurile vin de la Domnul şi nu de la lume, de la tabernacol şi nu de la computer. Şi apoi în pasiunea pentru pastoraţia vocaţională, căutând modurile pentru a oferi cu entuziasm tinerilor fascinaţia urmării lui Isus şi în consacrarea specială.

Este frumos ceea ce ne-a relatat sora Krisztina... Dar vocaţia sa a fost una dificilă! Deoarece, pentru a deveni dominicană, a fost ajutată mai întâi de un preot franciscan, apoi de iezuiţi cu exerciţiile... şi la sfârşit a devenit dominicană. Bravo! Ai făcut un parcurs frumos! Este frumos ceea ce ea ne-a relatat cu privire la "discuţia cu Isus" cu privire la motivul pentru care o chema chiar pe ea - voia să le cheme pe surori, nu pe ea -; este nevoie de cel care ascultă şi ajută la a discuta bine cu Domnul! Şi, în general, este nevoie de a demara o reflecţie eclezială - sinodală, de făcut toţi împreună - pentru a actualiza viaţa pastorală, fără a se mulţumi cu repetarea trecutului şi fără frică de a reconfigura parohia după teritoriu, ci punând ca prioritate evanghelizarea şi demarând o colaborare activă între preoţi, cateheţi, lucrători pastorali, profesori. Sunteţi deja în mişcare pe acest drum: vă rog, nu vă opriţi! Căutaţi căile posibile pentru a colabora cu bucurie la cauza evangheliei şi a duce înainte împreună, fiecare cu propria carismă, pastoraţia ca vestire, vestire kerigmatică, adică aceea care mişcă conştiinţele. Este frumos în acest sens ceea ce ne-a spus Dorina cu privire la nevoie de a ajunge la aproapele prin naraţiune, comunicare, atingând viaţa zilnică. Şi aici mă opresc un pic pentru a sublinia munca frumoasă a cateheţilor, acest antiquum ministerium. Există locuri în lume - să ne gândim la Africa, de exemplu - unde evanghelizarea o duc înainte cateheţii. Aceştia sunt coloane ale Bisericii! Mulţumesc pentru ceea ce faceţi! Şi mulţumesc diaconilor şi cateheţilor, care au un rol decisiv în transmiterea credinţei la tinerele generaţii, şi celor care, profesori şi formatori, sunt angajaţi cu generozitate în domeniul educativ: mulţumesc, mulţumesc mult!

Apoi, permiteţi-mi să vă spun că o pastoraţie bună este posibilă dacă suntem capabili să trăim acea iubire pe care Domnul ne-a poruncit-o şi care este dar al Duhului său. Dacă suntem distanţi sau dezbinaţi, dacă ne înăsprim în poziţii şi în grupuri, nu aducem rod; ne gândim la noi înşine, la ideile noastre şi la teologiile noastre. Este trist când ne dezbinăm, pentru că, în loc de a face joc de echipă, se face jocul duşmanului: diavolul este cel care dezbină şi este un artist în a face asta, este specialitatea sa. Şi noi vedem episcopi deconectaţi între ei, preoţii în tensiune cu episcopul, cei bătrâni în conflict cu cei mai tineri, diecezanii cu călugării, preoţii cu laicii, latinii cu grecii; se polarizează pe probleme care interesează viaţa Bisericii, dar şi pe aspecte politice şi sociale, baricadându-se pe poziţii ideologice. Nu lăsaţi să intre ideologiile! Viaţa de credinţă, actul de credinţă nu poate să fie redus la ideologie: acest lucru este al diavolului. Nu, vă rog: prima muncă pastorală este mărturia comuniunii, pentru că Dumnezeu este comuniune şi este prezent acolo unde este caritate fraternă. Să depăşim diviziunile umane pentru a lucra împreună în via Domnului! Să ne cufundăm în spiritul evangheliei, să ne înrădăcinăm în rugăciune, în special în adoraţie şi în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, să cultivăm formarea permanentă, fraternitatea, apropierea şi atenţia faţă de alţii. O mare comoară ne-a fost pusă în mâini, să n-o irosim urmărind realităţi secundare faţă de evanghelie!

Şi aici îmi permit să vă spun: fiţi atenţi la bârfă, bârfa între episcopi, între preoţi, între surori, între laici... Bârfa distruge. Pare un lucru atât de frumos, bârfa, o bomboană de zahăr, este frumos a bârfi pe alţii. Se cade adesea în asta. Fiţi atenţi, pentru că este calea distrugerii. Dacă un consacrat sau un laic care trăieşte seriosar reuşi să nu vorbească rău niciodată despre altul, acesta este un sfânt, o sfântă. Mergeţi pe acest drum: fără bârfă. "Eh, părinte, este greu, pentru că uneori unul alunecă: acel comentariu, celălalt...". Există un remediu frumos împotriva bârfei: rugăciunea, de exemplu; dar există un alt remediu frumos: muşcarea limbii. Ştii? Îţi muşti limba şi fără bârfă. De acord?

Şi un alt lucru aş vrea să-l spun preoţilor, pentru a oferi poporului sfânt al lui Dumnezeu faţa Tatălui şi a crea un spirit de familie: să încercăm să nu fim rigizi, ci să avem priviri şi abordări milostive şi compătimitoare. Cu privire la asta vreau să subliniez un lucru: care este stilul lui Dumnezeu. Primul stil al lui Dumnezeu este atitudinea de apropiere. El însuşi a spus asta în Deuteronom: "Spune-mi, care popor are pe dumnezeii săi aproape de el aşa cum tu mă ai aproape pe mine?". Dumnezeu, atitudinea lui Dumnezeu este apropierea, cu compasiune şi duioşie. Apropiere, compasiune şi duioşie: acesta este stilul lui Dumnezeu. Să mergem după acest stil. Eu sunt aproape de oameni, îi ajut pe oameni, sunt compătimitor sau îi condamn pe toţi? Sunt duios, suav? Pentru aceasta, fără rigiditate, ci apropiere, compasiune şi duioşie. În această privinţă, m-au impresionat cuvintele părintelui József, care a readus în amintire dăruirea şi slujirea fratelui său, Fericitul János Brenner, ucis în mod barbar la numai 26 de ani. Câţi martori şi mărturisitori ai credinţei a avut acest popor în timpul totalitarismelor din secolul trecut! Aţi suferit mult! Fericitul János a trăit pe pielea sa atâtea suferinţe şi ar fi fost uşor pentru el să ţină supărare, să se închidă, să se înăsprească. În schimb, a fost un păstor bun. Acest lucru ne este cerut nouă tuturor, îndeosebi preoţilor: o privire milostivă, o inimă compătimitoare, care iartă mereu, care iartă mereu, care iartă mereu, care ajuta la reîncepere, care primeşte şi nu judecă şi nu alungă, şi care încurajează şi nu critică, slujeşte şi nu bârfeşte.

Această atitudine ne antrenează la primire, o primire care este profeţie: adică la transmiterea mângâierii Domnului în situaţiile de durere şi de sărăcie din lume, stând aproape de creştinii persecutaţi, de migranţii care caută ospitalitate, de persoanele de alte etnii, de oricine se află în nevoie. Aveţi în acest sens mari exemple de sfinţenie, ca Sfântul Martin. Gestul său de a împărţi mantia cu săracul este mult mai mult decât o operă de caritate: este imaginea unei Biserici spre care tindem, este ceea ce Biserica din Ungaria poate duce ca profeţie în inima Europei: milostivire, proximitate. Dar aş vrea să-l amintesc iar pe Sfântul Ştefan, a cărui relicvă este aici lângă mine: el, care cel dintâi a încredinţat naţiunea Născătoarei de Dumnezeu, care a fost evanghelizator curajos şi fondator de mănăstiri şi abaţii, ştia bine şi să asculte şi să dialogheze cu toţi şi să se ocupe de săraci: a scăzut taxele pentru ei şi mergea să ceară de pomană travestindu-se pentru a nu fi recunoscut. Aceasta este Biserica pe care trebuie s-o visăm: o Biserică ce este capabilă de ascultare reciprocă, de dialog, de atenţie faţă de cei mai slabi; o Biserică primitoare faţă de toţi, o Biserică îndrăzneaţă în a duce la fiecare profeţia evangheliei.

Fraţilor şi surorilor preaiubiţi, Cristos este viitorul nostru, pentru că el conduce istoria, el este Stăpânul istoriei. Erau ferm convinşi despre asta mărturisitorii de credinţă ai voştri: atâţia episcopi, preoţi, călugăriţe şi călugări martirizaţi în timpul persecuţiei ateiste; ei mărturisesc credinţa granitică a maghiarilor. Şi aceasta nu este exagerare, eu sunt convins: voi aveţi credinţă granitică şi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Doresc să-l amintesc pe cardinalul Mindszenty, care credea în puterea rugăciunii, până acolo încât şi astăzi, aproape ca o vorbă populară, aici se repetă: "Dacă vor fi un milion de maghiari în rugăciune, nu-mi va fi frică de viitor". Fiţi primitori, fiţi femei şi bărbaţi ai rugăciunii, pentru că istoria şi viitorul depind de asta. Eu vă mulţumesc pentru credinţa voastră şi pentru fidelitatea voastră, pentru tot binele care sunteţi şi pe care-l faceţi. Şi nu pot uita mărturia curajoasă şi răbdătoare a surorilor maghiare din Societatea lui Isus, pe care le-am întâlnit în Argentina după ce au părăsit Ungaria în timpul persecuţiei religioase. Erau femei de mărturie acelea, era brave! Cu mărturia mi-au făcut mult bine. Mă rog pentru voi, pentru ca, după exemplul marilor voştri martori de credinţă, să nu fiţi cuprinşi niciodată de oboseala interioară, care ne duce la mediocritate, şi să mergeţi înainte cu bucurie. Şi vă cer să continuaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1.