© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 22 martie 2023

Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 8. Prima cale de evanghelizare: mărturia (cf. Evangelii nuntiandi)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi ne punem în ascultarea lui "magna carta" a evanghelizării în lumea contemporană: exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi a Sfântului Paul al VI-lea (EN, 8 decembrie 1975). Este actuală, a fost scrisă în 1975, dar este ca şi cum ar fi fost scrisă ieri. Evanghelizarea este mai mult decât o simplă transmitere doctrinală şi morală. Este înainte de toate mărturie: nu se poate evangheliza fără mărturie; mărturie a întâlnirii personale cu Isus Cristos, Cuvânt Întrupat în care mântuirea s-a împlinit. O mărturie indispensabilă pentru că, înainte de toate, lumea are nevoie de "evanghelizatori care să vorbească despre un Dumnezeu pe care ei să-l cunoască şi să fie familiarul lor" (EN, 76). Ne este transmitere a unei ideologii sau a unei "doctrine" despre Dumnezeu, nu. Este transmitere a lui Dumnezeu care se face viaţă în mine: aceasta este mărturie; şi în afară de asta pentru că "omul contemporan ascultă mai multă plăcere pe martori decât pe învăţători, [...] sau dacă ascultă pe învăţători, face asta pentru că sunt martori" (ibid., 41). Aşadar, mărturia lui Cristos este în acelaşi timp primul mijloc al evanghelizării (cf. ibid.) şi condiţie esenţială pentru eficacitatea sa (cf. ibid., 76), pentru ca să fie rodnică vestirea evangheliei. A fi martori.

Trebuie amintit că mărturia cuprinde şi credinţa mărturisită, adică adeziunea convinsă şi evidentă la Dumnezeu Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, care din iubire ne-a creat, ne-a răscumpărat. O credinţă care ne transformă, care transformă relaţiile noastre, criteriile şi valorile care determină alegerile noastre. De aceea, mărturia nu poate face abstracţie de coerenţa între ceea ce se crede şi ceea ce se vesteşte şi ceea ce se trăieşte. Nu suntem credibili numai spunând o doctrină sau o ideologie, nu. O persoană este credibilă dacă are armonie între ceea ce crede şi ceea ce trăieşte. Atâţia creştini numai spun că ei cred, dar trăiesc din altceva, ca şi cum n-ar fi creştini. Şi această ipocrizie. Contrariul mărturiei este ipocrizia. De câte ori am auzit: "Ah, acesta merge la Liturghie în fiecare duminică şi apoi trăieşte aşa, aşa, aşa": este adevărat, este contra-mărturie.

Fiecare dintre noi este chemat să răspundă la trei întrebări fundamentale, formulate astfel de Paul al VI-lea: "Crezi în ceea ce vesteşti? Trăieşti ceea ce crezi? Vesteşti ceea ce trăieşti?" (cf. ibid.). Există o armonie: crezi în ceea ce vesteşti? Tu trăieşti ceea ce crezi? Tu vesteşti ceea ce trăieşti? Nu ne putem mulţumi cu răspunsuri uşoare, pre-confecţionate. Suntem chemaţi să acceptăm şi riscul destabilizator al cercetării, încrezându-ne pe deplin în acţiunea Duhului Sfânt care acţionează în fiecare dintre noi, determinându-ne să mergem mereu dincolo: dincolo de graniţele noastre, dincolo de barierele noastre, dincolo de limitele noastre, de orice gen.

În acest sens, mărturia unei vieţi creştine comportă un drum de sfinţenie, bazat pe Botez, care ne face "părtaşi de natura divină şi de aceea realmente sfinţi" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 40). O sfinţenie care nu este rezervată câtorva; care este dar al lui Dumnezeu şi cere să fie primit şi făcut să rodească pentru noi şi pentru ceilalţi. Noi, aleşi şi iubiţi de Dumnezeu, trebuie să ducem această iubire celorlalţi. Paul al VI-lea învaţă că zelul pentru evanghelizează izvorăşte din sfinţenie, izvorăşte din inima care este plină de Dumnezeu. Alimentată de rugăciune şi mai ales de iubirea faţă de Euharistie, evanghelizarea la rândul său face să crească oamenii care o fac (cf. EN, 76). În acelaşi timp, fără sfinţenie cuvântul evanghelizatorului "cu greu îşi va deschide calea în inima omului din timpul nostru", ci "riscă să fie zadarnică şi nerodnică" (ibid.).

Aşadar, trebuie să fim conştienţi că destinatari ai evanghelizării nu sunt numai ceilalţi, cei care mărturisesc alte credinţe sau care nu mărturisesc una, ci şi noi înşine, care credem în Cristos şi membre active ale poporului lui Dumnezeu. Şi trebuie să ne convertim în fiecare zi, să primim cuvântul lui Dumnezeu şi să ne schimbăm viaţa: în fiecare zi. Şi aşa se face evanghelizarea inimii. Pentru a da această mărturie, şi Biserica trebuie să înceapă prin a se evangheliza pe ea însăşi. Dacă Biserica nu se evanghelizează pe sine însăşi rămâne o piesă de muzeu. În schimb, ceea ce o actualizează încontinuu este să se evanghelizeze pe ea însăşi. Are nevoie să asculte încontinuu ceea ce trebuie să creadă, motivaţiile speranţei sale, porunca nouă a iubirii. Biserica, un popor al lui Dumnezeu cufundat în lume şi adesea ispitită de idoli - atâţia -, are nevoie mereu să audă proclamate lucrările lui Dumnezeu. Asta înseamnă, într-un cuvânt, că ea are nevoie mereu să fie evanghelizată, are nevoie să ia Evanghelia, să se roage şi să simtă puterea Duhului care schimbă inima (cf. EN, 15).

O Biserică ce se evanghelizează pentru a evangheliza este o Biserică ce, condusă de Duhul Sfânt, este chemată să parcurgă un drum exigent, un drum de convertire, de reînnoire. Asta comportă şi capacitatea de a schimba modurile de a înţelege şi de a trăi prezenţa sa evanghelizatoare în istorie, evitând să se refugieze în zonele protejate de logica lui "mereu s-a făcut aşa". Sunt nişte refugii care îmbolnăvesc Biserica. Biserica trebuie să meargă înainte, trebuie să crească încontinuu, astfel va rămâne tânără. Această Biserică este în întregime îndreptată spre Dumnezeu, aşadar părtaşă de proiectul său de mântuire pentru omenire şi, în acelaşi timp, în întregime îndreptată spre omenire. Biserica trebuie să fie o Biserică ce întâlneşte dialogic lumea contemporană, care ţese relaţii fraterne, care generează spaţii de întâlnire, punând în aplicare bune practici de ospitalitate, de primire, de recunoaştere şi integrare a celuilalt şi a alterităţii, şi care se îngrijeşte de casa comună care este creaţia. Adică, o Biserică ce întâlneşte dialogic lumea contemporană, dialoghează cu lumea contemporană, dar care îl întâlneşte în fiecare zi pe Domnul şi dialoghează cu Domnul şi îl lasă să intre pe Duhul Sfânt care este protagonistul evanghelizării. Fără Duhul Sfânt noi am putea doar să facem publicitate a Bisericii, nu să evanghelizăm. Duhul Sfânt în noi este cel care ne determină spre evanghelizare şi aceasta este adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, vă reînnoiesc invitaţia de a citi şi a reciti Evangelii nuntiandi: eu vă spun adevărul, eu o citesc adesea, pentru că aceea este capodopera Sfântului Paul al VI-lea, este moştenirea pe care ne-a lăsat-o pentru a evangheliza.

_______________

APELURI

Astăzi se celebrează Ziua Mondială a Apei. Revin în minte cuvintele Sfântului Francisc de Assisi: "Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora apă, care este foarte folositoare şi umilă şi preţioasă şi curată". În aceste cuvinte simple simţim frumuseţea creaţiei şi conştiinţa provocărilor pe care le implică îngrijirea ei. În aceste zile se desfăşoară la New York a doua Conferinţă a Apei a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Mă rog pentru rezultatul bun al lucrărilor şi doresc ca evenimentul important să poată accelera iniţiativele în favoarea celor care îndură lipsa de apă, acest bun primar. Apa nu poate să fie obiect de risipe şi de abuzuri sau motiv de războaie, ci trebuie ocrotită în folosul nostru şi al generaţiilor viitoare.

Sâmbătă se va celebra solemnitatea Bunei Vestiri şi gândul se îndreaptă spre ziua de 25 martie din anul trecut, când, în unire cu toţi episcopii din lume, s-au consacrat Biserica şi omenirea, îndeosebi Rusia şi Ucraina, Inimii Neprihănite a Mariei. Să nu încetăm să încredinţăm cauza păcii Reginei păcii. De aceea doresc să invit fiecare credincios şi comunitate, în special grupurile de rugăciune, să reînnoiască în fiecare zi de 25 martie actul de consacrarea către Sfânta Fecioară Maria, pentru ca ea, care este Mamă, să ne poată păstra pe toţi în unitate şi în pace.

Şi să nu uităm, în aceste zile, martirizata Ucraina, care suferă mult.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 289.