© Vatican Media

"24 de ore pentru Domnul": Celebrarea Reconcilierii. Omilia Papei Francisc (vineri, 17 martie 2023)

"Cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere" (Fil 3,7). Aşa declară Sfântul Paul în prima lectură pe care am ascultat-o. Şi dacă ne întrebăm care sunt lucrurile pe care nu le-a mai considerat fundamentale în viaţa sa, mulţumit chiar să le piardă pentru a-l putea găsi pe Cristos, ne dăm seama că nu este vorba de realităţi materiale, ci de "bogăţii religioase". Chiar aşa: era un om pios, un om zelos, un fariseu fidel şi atent (cf. v. 5-6). Şi totuşi, această haină religioasă, care putea constitui un merit, o laudă, o bogăţie sacră, era în realitate pentru el un impediment. Şi atunci Paul afirmă: "Am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos" (v. 8). Tot ceea ce îi dăduse un anumit prestigiu, o anumită faimă...; "le pierd: pentru mine, Cristos este mai important".

Cine este prea bogat de sine şi de propria "bravură" religioasă presupune că este drept şi mai bun decât ceilalţi - de câte ori se întâmplă asta în parohie: "Eu sunt din Acţiunea Catolică, eu merg să-l ajut pe preot, eu fac colecta..., eu, eu, eu", de câte ori se întâmplă să se creadă mai buni decât ceilalţi; fiecare, în propria inimă, să se gândească dacă vreodată s-a întâmplat - cine face astfel se lasă satisfăcut de faptul că a salvat aparenţele; se simte în ordine, dar aşa nu poate să-i facă loc lui Dumnezeu pentru că nu simte nevoie de el. Şi de atâtea ori "catolicii curaţi", cei care se simt drepţi pentru că merg în parohie, pentru că merg duminica la Liturghie şi se laudă că sunt drepţi: "Nu, eu nu am nevoie de nimic, Domnul m-a mântuit". Ce s-a întâmplat? Că locul lui Dumnezeu a fost ocupat de propriul "eu" şi atunci, chiar dacă recită rugăciuni şi face acţiuni sacre, nu dialoghează cu adevărat cu Domnul. Sunt monologuri pe care le face, nu dialog, nu rugăciune. De aceea, Scriptura aminteşte că numai "rugăciunea săracului străbate norii" (Sir 35,21), pentru că numai cel care este sărac în duh, cel care simte că are nevoie de mântuire şi se simte cerşetor de har, se prezintă în faţa lui Dumnezeu fără a etala merite, fără pretenţii, fără prezumţie: nu are nimic şi de aceea găseşte totul, pentru că îl găseşte pe Domnul.

Această învăţătură Isus ne-o oferă în parabola pe care am ascultat-o (cf. Lc 18,9-14). Este relatarea despre doi oameni, un fariseu şi un vameş, care merg amândoi la templu ca să se roage, dar numai unul ajunge la inima lui Dumnezeu. Mai înainte de faptele lor, vorbeşte atitudinea lor fizică: evanghelia spune că fariseul se ruga "stând în picioare" (v. 11), cu fruntea sus, în timp ce vameşul, "stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer" (v. 13), de ruşine. Să reflectăm un moment asupra acestor două posturi.

Fariseul stă în picioare. Este sigur de sine, drept şi triumfător ca unul care trebuie să fie admirat pentru bravura sa, ca un model. În această atitudine, el îl roagă pe Dumnezeu, dar în realitate se celebrează pe sine însuşi: eu frecventez templul, eu respect preceptele, eu dau de pomană... Formal, rugăciunea sa este ireproşabilă, din exterior se vede un om pios şi evlavios, dar, în loc să se deschidă lui Dumnezeu, ducându-i adevărul inimii, maschează în ipocrizie fragilităţile sale. Şi de atâtea ori noi facem un maquillage peste viaţa noastră. Acest fariseu nu aşteaptă mântuirea Domnului ca pe un dar, ci aproape o pretinde ca o răsplată pentru meritele sale. "Am făcut temele, acum dă-mi premiul." Acest om înaintează fără ezitare spre altarul lui Dumnezeu - cu fruntea sus - pentru a ocupa locul său în primul rând, dar ajunge să meargă prea încolo şi să se pună înaintea lui Dumnezeu!

În schimb, celălalt, vameşul, stă la distanţă. Nu încearcă să-şi facă loc, rămâne în spate. Dar tocmai acea distanţă, care manifestă faptul de a fi păcătos faţă de sfinţenia lui Dumnezeu, este ceea ce îi permite să aibă experienţa îmbrăţişării binecuvântătoare şi milostive a Tatălui. Dumnezeu poate ajunge la el tocmai pentru că, rămânând la distanţă, acel om i-a făcut spaţiu. Nu vorbeşte despre sine însuşi, vorbeşte cerând iertare, vorbeşte privind la Dumnezeu. Cât de adevărat este acest lucru şi pentru relaţiile noastre familiale, sociale şi ecleziale. Există adevărat dialog când ştim să păstrăm un spaţiu între noi şi ceilalţi, un spaţiu salutar care-i permite fiecăruia să respire fără să fie aspirat sau anulat. Atunci, acel dialog, acea întâlnire, poate micşora distanţa şi poate crea apropiere. Aşa se întâmplă şi în viaţa acelui vameş: oprindu-se în spatele templului, se recunoaşte cu adevărat aşa cum este, păcătos, în faţa lui Dumnezeu: distant, şi în acest mod permite ca Dumnezeu să se apropie de el.

Fraţilor, surorilor, să ne amintim de acest lucru: Domnul vine la noi când ne distanţăm de eu-l nostru îngâmfat. Să ne gândim: "Eu sunt îngâmfat? Mă cred mai bun decât ceilalţi? Privesc pe cineva un pic cu dispreţ?". "Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că tu m-ai mântuit şi nu sunt ca aceşti oameni care nu înţeleg nimic, eu merg la biserică, eu merg la Liturghie; eu sunt căsătorit, căsătorită în biserică, aceştia sunt nişte divorţaţi păcătoşi...": inima ta este aşa? Vei merge în iad. Pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să-i spunem Domnului: "Eu sunt primul dintre păcătoşi şi dacă nu am căzut în murdăria cea mai mare este pentru că milostivirea ta m-a luat de mână. Îţi mulţumesc ţie, Doamne, eu sunt viu, datorită ţie, Doamne, eu nu m-am distrus cu păcatul". Dumnezeu poate micşora distanţele cu noi atunci când, cu onestitate, fără prefăcătorii, îi ducem fragilitatea noastră. Ne întinde mâna pentru a ne ridica atunci când ştim "să atingem adâncul" şi ne încredinţăm lui în sinceritatea inimii. Aşa este Dumnezeu: ne aşteaptă în adânc, pentru că în Isus el a voit "să meargă în adânc", pentru că nu-i este frică să coboare până în abisurile care locuiesc în noi, să atingă rănile trupului nostru, să primească sărăcia noastră, să primească eşecurile vieţii, greşelile pe care le comitem din slăbiciune sau neglijenţă, şi toţi am făcut greşeli. Dumnezeu ne aşteaptă acolo, în adânc, ne aşteaptă în special atunci când, cu multă umilinţă, mergem să cerem iertare în sacramentul Spovezii, aşa cum vom face astăzi. Ne aşteaptă acolo.

Fraţilor şi surorilor, să facem astăzi o cercetare a cugetului, fiecare dintre noi, pentru că fariseul şi vameşul locuiesc amândoi înăuntrul nostru. Să nu ne ascundem în spatele ipocriziei aparenţelor, ci să încredinţăm cu încredere milostivirii Domnului opacităţile noastre, greşelile noastre. Să ne gândim la greşelile noastre, la mizeriile noastre, chiar şi la cele pe care nu suntem capabili să le împărtăşim din cauza ruşinii, şi este bine, dar trebuie să i le arătăm lui Dumnezeu. Atunci când ne spovedim, ne aşezăm în spate, ca vameşul, pentru a recunoaşte şi noi distanţa care ne separă între ceea ce Dumnezeu a visat pentru viaţa noastră şi ceea ce suntem realmente în fiecare zi: nişte sărmani. Şi, în acel moment, Domnul se apropie, micşorează distanţele şi ne repune în picioare; în acel moment, în timp ce ne recunoaştem despuiaţi, el ne îmbracă în haina de sărbătoare. Şi acesta este, şi trebuie să fie, sacramentul Reconcilierii: o întâlnire de sărbătoare, care vindecă inima şi lasă pacea înăuntru; nu un tribunal uman de care să ne fie frică, ci o îmbrăţişare divină de care să fim mângâiaţi.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri despre modul în care ne primeşte Dumnezeu este duioşia îmbrăţişării pe care ne-o dă. Dacă noi citim despre momentul când fiul risipitor se întoarce acasă (cf. Lc 15,20-22) şi începe discursul, vedem că tatăl nu-l lasă să vorbească, îl îmbrăţişează, şi el nu reuşeşte să vorbească. Îmbrăţişarea milostivă. Şi eu aici mă adresez fraţilor mei duhovnici: vă rog, fraţilor, iertaţi tot, iertaţi mereu, fără a pune degetul prea mult în conştiinţe; lăsaţi ca oamenii să spună lucrurile lor şi voi primiţi asta ca şi Isus, cu mângâierea privirii voastre, cu tăcerea înţelegerii voastre. Vă rog, sacramentul Spovezii nu este pentru a tortura, ci este pentru a da pace. Iertaţi tot, aşa cum Dumnezeu va ierta vouă tot. Tot, tot, tot.

În acest timp al Postului Mare, cu căinţa inimii, să şoptim şi noi ca vameşul: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!" (v. 13). Să facem asta împreună: Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. Dumnezeule, când uit de tine sau te neglijez, când înainte de cuvântul tău pun cuvintele mele şi pe cele ale lumii, când presupun că sunt drept şi îi dispreţuiesc pe ceilalţi, când bârfesc despre ceilalţi, Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. Când nu mă îngrijesc de cel care este lângă mine, când sunt indiferent faţă de cel care este sărac şi suferind, slab sau marginalizat, Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. Pentru păcatele împotriva vieţii, pentru mărturia rea care murdăreşte faţa frumoasă a Maicii Biserici, pentru păcatele împotriva creaţiei, Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. Pentru falsităţile mele, necuviinţele mele, lipsa mea de transparenţă şi legalitate, Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. Pentru păcatele mele ascunse, cele pe care nimeni nu le cunoaşte, pentru răul pe care chiar fără să-mi dau seama l-am provocat altora, pentru binele pe care aş fi putut să-l fac şi nu l-am făcut, Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul.

În tăcere, să repetăm câteva clipe, cu inimă căită şi încrezătoare: Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. În tăcere. Fiecare să repete asta în inima sa. Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul. În acest act de căinţă şi de încredere ne vom deschide la bucuria celui mare dar: milostivirea lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 362.