O reflecţie despre vocaţia conjugală şi familială

Căsătoria ca o cale a unei "sfinţenii în doi"

de Gabriella Gambino

S-a ţinut în după-amiaza de miercuri, 8 martie 2023, la Universitatea Pontificală Urbaniana, ziua de celebrare "Femeile în Biserică: artizane ale umanului", la care au participat, printre alţii, subsecretara Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă. Din intervenţia sa publicăm fragmente ample.

"Predicaţi mereu evanghelia şi, dacă ar fi necesar, şi cu cuvintele!". Câtă forţă evanghelizatoare izvorăşte din această învăţătură prezentată în Fonti francescane. Câtă putere în acest avertisment pentru a ne lăsa transformaţi de Dumnezeu până la a-l face să trăiască şi să transpară în istoria noastră personală pământească. Dacă sfinţenia este atât de puternică atunci când izvorăşte dintr-o inimă îndrăgostită şi încredinţată lui Dumnezeu, cu cât mai mult este astfel dacă izvorăşte din două inimi îndrăgostite între ele, care se încredinţează lui Dumnezeu şi îl fac să respire în iubirea lor. O iubire nupţială, ca aceea trinitară, capabilă să se extindă de la soţi la copii şi de la familie la lume.

În istoria Bisericii, atâţia bărbaţi şi atâtea femei au trăit o sfinţenie exemplară în sacramentul Căsătoriei. În secolul al XX-lea, o reflecţie teologică reînnoită despre căsătorie a condus Biserica să reflecte asupra posibilităţii ca starea conjugală să poată fi ea însăşi fundamentul pentru o "sfinţenie în doi".

Reflecţia pe care doresc să v-o propun este pentru a încerca să facem un pas dincolo de gândirea mai tradiţională despre sfinţenie ca o chemare individuală: este mai degrabă pentru a gândi sfinţenia soţilor şi a femeii, îndeosebi, în specifica sa vocaţie conjugală şi familială, ca soţie şi mamă. Nu singură, ci în plinătatea unei complementarităţi şi a unei reciprocităţi cu propriul soţ, capabilă să pună în evidenţă forţa sacramentului nupţial în ochii Bisericii.

Îndeosebi Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi Francisc au vorbit Bisericii despre vocaţia specifică a soţilor la sfinţenie. Asta înseamnă că întreaga familie, în virtutea iubirii conjugale, asumată în iubirea lui Dumnezeu, constant alimentată, susţinută şi îmbogăţită de forţa lui Cristos, poate fi condusă să îşi deschidă inima către Dumnezeu. Ea este locul privilegiat pentru a permite Domnului să se manifeste în împletirea relaţiilor. Şi soţii, îndeosebi, în virtutea harului, pot experimenta realmente prezenţa lui Cristos într-o viaţă obişnuită coroborată de sacrament.

Astăzi Biserica dobândeşte conştiinţa treptată a prezenţei atâtor cupluri de soţi şi "familii de la uşa de alături", care şi în secolul al XX-lea au lăsat urme ale modului cum se poate trăi împreună cu bucurie o viaţă cotidiană plină de har creştin. Oameni obişnuiţi, angajaţi în muncă, cu copii, chinuiţi uneori de sărăcie imensă şi de suferinţe, dar care în orice împrejurare au reuşit, ca Luis şi Zélie Martin - canonizaţi în 2015 de Papa Francisc - să "meargă împreună spre cer".

Astăzi tinerii înţeleg cu greu valoarea căsătoriei ca legătură şi tot mai puţini se căsătoresc. Şi mai greu este pentru ei să se gândească la căsătorie ca o cale de sfinţenie în doi. Şi totuşi, cred că în Biserică a venit timpul de a începe să vorbim în manieră organică şi sistematică despre căsătorie ca despre o vocaţie, o chemare de a parcurge împreună drumul sfinţeniei: în unicul sacrament al Căsătoriei, în care, cum este scris în constituţia conciliară Gaudium et spes, "soţii creştini sunt întăriţi şi aproape consacraţi" (nr. 48). Finalitatea acestui dar este ca soţii să fie conduşi la Dumnezeu şi să fie "ajutaţi şi întăriţi în desfăşurarea misiunii sublime de tată şi mamă".

Tocmai în matca relaţiei conjugale s-au remarcat în istoria recentă a Bisericii câteva femei, care luând în serios şi până la capăt vocaţia lor nupţială au manifestat forţa rolului feminin în căsătorie şi în familie, făcându-se motor al unei sfinţenii contagioase în cadrul nucleului lor familial.

Este cazul lui Daphrose, căsătorită cu Cyprien Rugamba, morţi martiri în Rwanda în 1994 împreună cu şase dintre cei şapte copii ai lor şi o nepoţică. Daphrose, umilită, trădată public şi repudiată pe nedrept de soţ, cu forţa rugăciunii, a iubirii şi a generozităţii reuşeşte să-l conducă la convertire, la curajul de a-i cere iertare şi la o credinţă neclintită, până la martiriul împreună.

Soţii Beltrame Quattrocchi, soţii Bernardini, soţii Amendolagine în Italia, soţii Alvira şi soţii Ortiz în Spania, soţii Takashi în Japonia, soţii Rugamba în Rwanda şi mulţi alţii sunt exemple concrete ale modului cum căsătoria nu este un ideal romantic şi perfect de obţinut, ci o istorie de iubire plină de vicisitudini, mereu în devenire, în care Cristos poate realiza lucruri mari când găseşte spaţiu în inimi. Ei ne spun cu delicateţea şi forţa năvalnică a mărturiei că fiecare familie poate parcurge o proprie cale de sfinţenie, dacă suntem conştienţi că nu ne putem mântui singuri, ci în ţesătura de relaţii în care suntem inseraţi.

Soţii Martin au reuşit să crească fiicele lor cu exemplul unei credinţe vii şi trăite. Şi asta se poate petrece şi în contextele familiale mai complexe şi fragile din secolul al XXI-lea, în care provocarea este disponibilitatea de a lucra constant cu sine, încredinţându-se şi încrezându-se în harul lui Dumnezeu, cu sacramentele, rugăciunea, iubirea şi slujirea adusă aproapelui.

Cineva a definit familia contemporană ca o coregrafie imperfectă, fragilă, dar oricum o mişcare, aproape un dans, care este esenţa vieţii. În familie, unde unele legături sunt irevocabile şi nu alese - mă gândesc la faptul de a fi taţi, mame şi copii şi la rolurile rudeniei care sunt generate de căsătorie - se celebrează alterităţile, trudele, imperfecţiunea şi descoperirea vieţii. Şi această mişcare generează atâtea oportunităţi de sfinţenie.

Cine ştie câte femei, pasionate şi îndrăgostite de vocaţia lor conjugală, de rolul lor educativ şi de maternitatea lor, parcurg un drum zilnic de sfinţenie alături de bărbatul lor, adesea împreună, în reciprocitate, dar tot mai frecvent şi singure, în contexte sociale unde paternitatea este adesea nereperabilă. Câte familii la feminin supravieţuiesc astăzi, în special în locaţiile geografice cele mai sărace ale planetei, unde mame eroice cu încredere şi iubire pasionată se dăruiesc pentru a salva şi a păstra legăturile familiale, pentru a da un viitor copiilor lor, pentru a le arăta lor că, în pofida nedreptăţilor, am fost generaţi pentru a ţese legături de iubire, pentru a genera pe alţii în afară de noi la viaţa adevărată, aceea care ştie să găsească sensul oricărui lucru pentru că se încredinţează lui Dumnezeu, pentru că îi încredinţează lui propria durere, bucuriile, trudele, angajarea, speranţa neînşelată vreodată a unui bine mai mare.

Provocarea pentru familiile noastre imperfecte şi fragile este să arătăm copiilor noştri că familia este un dar mare: familia ca Biserică familială, în care lucrurile au un sens pentru că sunt un dar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează pentru a le face să rodească, unde învăţăm că dacă ne este luat ceva este pentru a primi un dar şi mai mare, unde noi, mamele, dorim ca toţi copiii noştri să găsească fericirea învăţând să recunoască darurile pe care viaţa le pune pe drumul lor. Aceasta este sfinţenia la care suntem chemaţi în casele noastre. Şi în acelea care astăzi sunt distruse de război. Case distruse, între ale căror dărâmături mame curajoase, cimentate de o credinţă neclintită, se străduiesc pentru a-i proteja pe cei mici, pe bătrâni şi pe bolnavi şi pentru a reconstrui cu solidaritatea speranţa unei întoarceri la pace. Femei care în mijlocul devastării şi morţii înţeleg, ca nişte faruri în întuneric, că şi în disperare trebuie să căutăm ceea ce nu moare.

(După L'Osservatore Romano, 9 martie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 867.