Figurile din Postul Mare. Femeia samariteană, imagine a Bisericii

Ca o străină

de Simone Caleffi

"Dumnezeule, izvorul vieţii, care oferi omenirii apa vie a harului tău, dăruieşte poporului tău să dea mărturie că Isus este Mântuitorul lumii şi să te adore în duh şi adevăr". Cu aceste cuvinte, rugăciunea zilei din a treia duminică din Postul Mare din anul A ne introduce la liturgia Cuvântului care are ca protagonistă pe femeia samariteană al cărei nume nu-l ştim, dar a cărei figură - aşa cum ilustrează Tratatele despre Evanghelia lui Ioan ale Sfântului Augustin (15,10-12 şi 16-17: CCL 36, 154-156) - reprezintă "Biserica, încă nejustificată, dar de acum pe punctul de a fi justificată".

"Domnul i-a zis lui Moise: «Treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva dintre bătrânii lui Israel; ia în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi mergi! Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea». Moise a făcut aşa în văzul bătrânilor lui Israel" (Ex 17,5-6). În timpul exodului său dificil, Biserica nu mai ia de acum dintr-o piatră din deşert lovită - aşa cum ne-au relatat aceste versete din prima lectură - ci din Domnul înviat, şi din coasta sa deschisă, "comoara harului", sau darul Duhului. Ca lângă femeia samariteană, tot aşa Isus este aşezat aproape de fiecare dintre noi pentru a reînnoi oferta apei vii care adapă în veci. El, afirmă ilustrul om din Tagaste, "cere de băut şi promită să adape. Este nevoiaş ca unul care aşteaptă să primească şi abundă ca acela care este în măsură să sature". "Dacă ai fi cunoscut", spune el, "darul lui Dumnezeu". Darul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Dar Isus vorbeşte femeii în manieră încă învăluită şi puţin câte puţin îşi deschide o cale spre inima ei. Probabil că deja o instruieşte. De fapt, ce este mai dulce şi mai afectuos decât acest îndemn: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie" (In 4,10).

Cu iertarea sa, Isus ne redă nevinovăţia, spălându-ne de impuritatea păcatului. Dar cu ce specie de apă "dacă nu aceea despre care este scris: «În tine este izvorul vieţii» (Ps 36,10)"? Sfântul Augustin, în Tratate despre Evanghelia lui Ioan, arată cum acele care se roagă se adresează acelui Dumnezeu capabil să ne elibereze de afectele dezordonate şi poluante, aprinzând şi umplând în inimă setea de el pe care fiecare persoană o are înăuntrul său. "De fapt, cum vor putea să le fie sete celor care «se satură din belşugul casei tale»? (Ps 36,9)", afirmă fiul atâtor lacrimi ale Sfintei Monica. Dumnezeu ne face să pierdem gustul iubirilor care usucă sufletul şi fac tristă viaţa, pentru a ne face "să acţionăm printre lucrurile care trec ca acela care este înrădăcinat în Dumnezeu, bine veşnic".

Nu este de importanţă secundară faptul că femeia vine dintr-o regiune considerată străină de restul lui Israel. Tot Augustin ne aminteşte că "samaritenii nu aparţineau poporului iudeu: erau străini. Este semnificativ faptul că această femeie, care era figură a Bisericii, provenea dintr-un popor străin, străin de neamul iudeilor". Toate acestea indică, în mod clar, că nu trebuie să ne închidem, ci să ne deschidem la "darul lui Dumnezeu" (In 4,10). Marele învăţător al Bisericii din Occident măreşte doza: "Vedeţi cât erau de străini între ei? Iudeii nu foloseau nici măcar vasele samaritenilor. De vreme ce femeia avea cu sine găleata cu care să scoată apă, a rămas uimită că un iudeu îi cere să bea, lucru pe care iudeii nu obişnuiau niciodată să-l facă. Însă celui care îi cerea de băut îi era sete de credinţa femeii samaritene". Aşadar, există o semnificaţie ascunsă, care se revelează însă tot mai mult ochilor atenţi şi inimii deschise a celor care se apropie cu credinţă de acest text. Biserica ne invită să reînnoim harul şi rodul sacramentului Botezului şi al întregii noastre iniţieri la misterul lui Cristos. Tot episcopul de Hipona, cu privire la samariteană, îndeamnă: "Să ne recunoaştem în ea şi în ea să mulţumim lui Dumnezeu pentru noi. Ea era o figură, nu adevărul, pentru că şi ea a reprezentat înainte figura pentru a deveni mai apoi adevăr. De fapt, a crezut în el, care voia să facă din ea figura noastră".

Isus la fântâna lui Iacob se oferă ca izvorul de apă care ţâşneşte şi care adapă pentru totdeauna: ca izvorul Duhului. "El promitea un anumit belşug şi săturare de Duh Sfânt, însă aceea încă nu înţelegea şi, neînţelegând, ce anume răspunde? Femeia îi spune: «Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot» (In 4,15). Necesitatea o constrângea la trudă, dar slăbiciunea sa nu se adapta de bunăvoie. O, dacă ar fi auzit: «Veniţi la mine, voi, cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă!» (Mt 11,28). De fapt, acest lucru i-l spunea Isus, ca să nu mai fie nevoie să trudească, dar femeia încă nu înţelegea", scrie Augustin. Samariteana, mai întâi implicată în prejudecăţi şi condiţionată de conduita sa rea, puţin câte puţin descoperă acest mister care trăieşte în Isus, se lasă eliberată interior, aderă la el cu credinţă şi, primind de acum ora adoraţiei în Duh şi în Adevăr, devine martoră şi vestitoare a lui Mesia.

Femeia din Samaria este şi pentru noi un model de credincios. Am crezut şi l-am primit pe Duhul; convertirea şi viaţa noastră exprimă cultul nostru adus lui Dumnezeu. Timpul Postului Mare reaprinde aceste realităţi, reapropiindu-ne mai intim şi intens de Domnul, care cheamă să reînnoim Botezul, înscriind din nou colocviul şi experienţa samaritenei în experienţa noastră. Biserica ne cheamă să reînnoim comuniunea şi participarea la itinerarul baptismal pe care-l oferă în Postul Mare, dând actualitate întâlniri lui Isus şi a femeii, mai întâi necredincioasă şi neîncrezătoare şi după aceea credincioasă, la fântâna lui Iacob. Aceste zile ne sunt acordate de răbdarea iubitoare a Domnului pentru a ne întoarce din rătăcirile noastre şi din infidelităţile noastre.

(După L'Osservatore Romano, 8 martie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 440.