Ratzinger, în urmă cu zece ani ultimul salut. Într-o carte papa "coborât de pe tron"

de Salvatore Cernuzio

"Voi ştiţi că această zi a mea este diferită de cele precedente: nu mai sunt Suveran Pontif al Bisericii catolice: până la opt seara voi mai fi, după aceea nu voi mai fi. Sunt pur şi simplu un pelerin care începe ultima etapă a pelerinajului pe acest pământ". Piaţa era plină, precum şi străzile limitrofe. Oamenii urlau "Mulţumim" şi pe pancarte, fluturate împreună cu steaguri şi stindarde, se citea: "Nu pleca". Se împlinesc astăzi zece ani de la ultima apariţie publică a lui Benedict al XVI-lea ca pontif al Bisericii universale: la 28 februarie 2013 Ratzinger saluta lumea la fereastra de la palatul din Castel Gandolfo cu un discurs scurt rostit liber. Imediat după aceea, uşile Palatului se închideau şi gărzile elveţiene părăseau posturile lor. Renunţarea la pontificat, comunicată în latină la 11 februarie, devenea efectivă şi Scaunul Apostolic devenea vacant, pentru prima dată după multe secole nu din cauza morţii papei.

Volumul

Cel care aminteşte acea pagină de istorie a Bisericii moderne este jurnalistul Giacomo Galeazzi, vaticanist de cursă lungă de la La Stampa, în noua sa care Ratzinger. Papa coborât de pe tron, editat de Rubbettino. "La 28 februarie 2013, papa, care de atâtea ori a ridicat glasul în apărarea vieţii şi a familiei şi împotriva păcatului intern din Biserică pe care l-a definit în timpul călătoriei pastorale în Portugalia «cea mai rea persecuţie», a coborât de pe tron şi s-a retras în rugăciune la Mater Ecclesiae, fosta mănăstire în inima Grădinilor Vaticane, reşedinţă a sa de la 2 mai 2013 până la moarte". Moarte care, scrie autorul, a încheiat "o perioadă fără precedent în două milenii de istorie creştină".

Renunţarea

"Coborât de pe tron". Expresia aleasă de Galeazzi, autor a numeroase volume despre ultimii trei papi, nu este întâmplătoare, ci aminteşte etimologia latină a ceea ce este numit mai obişnuit "tronul pontifical", "solium pontificius", literal "tronul pontifului". În cazul lui Benedict vrea să indice nu numai gestul renunţări la slujire, la funcţiile sale, la privilegiile sale, ci mişcarea, drumul, procesul care l-a determinat pe Ratzinger să devină din păstor al Bisericii universale la călugăr "ascuns de lume", cum avea să spună el însuşi la ultimul Angelus.

Unitatea Bisericii

Luându-şi rămas bun în urmă cu zece ani, el însuşi a ţinut să precizeze că la alegerea sa ca papă a existat ceva ce avea să rămână "pentru totdeauna". Şi până la sfârşit a îmbrăcat haina albă, a semnat ca "Benedictus XVI Papa emeritus", a locuit în incinta Sfântului Petru. Toate sunt elemente care au dus la interpretări sectare şi ostile ale unităţii Bisericii, precum şi a celei dintre papa emerit şi cel care i-a urmat. Moartea, petrecută în ziua pe care Biserica din totdeauna o consacră mulţumirii pentru binefacerile primite în anul care a trecut, a rezolvat ambiguităţile, terminând epoca inedită a celor care în mod eronat au fost definiţi "doi papi" care au împărtăşit frăţeşte acelaşi spaţiu fizic şi dăruirea pentru aceeaşi misiune: binele suprem al Bisericii.

Anecdote şi culise

Pentru a înţelege toate acestea, acum când sunt deja două luni de la moartea celui care timp de zece ani a fost papă emerit, Giacomo Galeazzi în volum reînnoadă firele istoriei personale a lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea, folosindu-se de izvoare istorice şi jurnalistice, de mărturii dar şi de culise şi mici anecdote care au ritmat viaţa, studiile, cei opt ani de pontificat. Aşadar, în cele 188 de pagini ale cărţii este posibil, de exemplu, să se găsească printre altele numele fostului preşedinte al Republicii Italiene, Francesco Cossiga, care - se citeşte - "cita adesea colocviile sale cu Benedict al XVI-lea, de care îl lega iubirea faţă de literatură precum şi pasiunea faţă de dulciuri. Duminica, fostul şef de stat trimitea în Vatican o cutie sau o tavă".

Tinereţea şi Conciliul

Tehnica relatării este aceea a flashback-ului. Se pleacă de la "prezent", adică de la înmormântarea din 5 ianuarie 2023 cu "sicriul sobru şi esenţial" în Piaţa "Sfântul Petru", pentru a se întoarce înapoi în timp şi a retrăi fazele istorice ale existenţei lui Ratzinger, începând de la tinereţea cu "rezistenţa intelectuală" faţă de nazism, studiile academice şi, mai ales, experienţa de expert conciliar. Pentru tânărul teolog - rezident la Roma în Hotel Zanardelli, unde a învăţat practica total italiană a "puiului de somn" - Conciliul al II-lea din Vatican "a fost un adevărat semn al destinului, al Providenţei", afirmă autorul. "A trăit cele patru sesiuni ale acelei mari aventuri cufundate în ritmul incredibil de iniţiative, sesiuni de lucru, brainstorming şi elaborări de documente în contact strâns cu cei mai mari episcopi şi teologi din secolul al XX-lea, de la Congar la Rahner, la Volk, de la De Lubac la Danielou", care au impregnat gândirea sa.

Conclavul din 2005

Celălalt eveniment istoric pe care cartea îl face să fie retrăit este conclavul din 2005 care l-a ales al 264-lea succesor al lui Petru. "Nu a fost o surpriză pentru nimeni", scrie Galeazzi, amintind legătura strânsă cu predecesorul Ioan Paul al II-lea, care la 16 aprilie 2002 a refuzat demisia prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei care împlinea în acea zi 75 de ani. "Karol Wojtyła, deja foarte obosit de boală, nu avea nicio intenţie de a renunţa la cel mai autoritar colaborator al său în conducerea centrală a Bisericii", se citeşte.

Gândirea sa despre finanţe şi principii nenegociabile

Credinţa de granit, episcopatul ca paternitate, rădăcinile şi moştenirea unui "papă intelectual", "crescut cu Sfântul Augustin, cu Sfântul Bonaventura şi cu Origene", sunt celelalte teme explorate în carte, împreună cu o analiză interesantă asupra "modernităţii" teologiei lui Joseph Ratzinger, teolog non "creativ", dar care "a redat modernitate tradiţiei", afirmă Galeazzi. Jurnalistul eliberează terenul şi de "echivocurile din jurul bătăliilor bioetice întreprinse de Benedict al XVI-lea, făcând claritate cu privire la o formulare care a marcat întregul pontificat: aceea a principiilor nenegociabile care se referă la bioetică (apărarea vieţii, a familiei, a libertăţii educative)". Şi prezintă şi gândirea pontifului german despre economie şi finanţe, care au exercitat o fascinaţie în unii intelectuali laici precum Marcello Pera sau Massimo Cacciari sau într-un "ateu evlavios" ca Giuliano Ferrara, devenind punct de referinţă pentru cei cărora le-a fost aplicată definiţia de "marxişti ratzingerieni".

Postfaţa lui Pennisi

Un punct, acesta din urmă, evidenţiat şi de Monseniorul Michele Pennisi, arhiepiscop de Monreale, în postfaţa semnată de el în care invită: "După decizia profetică a Papei Benedict de a renunţa să slujească Biserica universală, este important de a demara o reflecţie din punct de vedere teologic şi canonic despre condiţia unui Pontif Roman care renunţă la exercitarea slujirii petrine".

(După Vatican News, 28 februarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 488.