Bucuria în epistolarul Sfântului Gabriel al Maicii Îndurerate

Sfântul zâmbetului

de Donatella Coalova

Gabriel al Maicii Îndurerate, înainte de voturi Francesco Possenti (1838-1862), a cărui comemorare liturgică se celebrează în ziua de 27 februarie, este sfântul zâmbetului, care atrage în fiecare an mulţimi de tineri la sanctuarul său, în ambientul maiestuos de la Gran Sasso, în provincia Teramo.

Un freamăt de bucurie şi entuziasm parcurge tot epistolarul său. Dar nu este vorba mereu de acelaşi tip de bucurie.

În primele cinci scrisori, scrise în anii 1854 şi 1855, se simte bucuria unui tânăr căruia îi place să se distreze, să practice prinderea de păsări şi vânătoarea, să se îmbrace în haine elegante şi să poarte un ceas cu lanţ. În ele răsună râsul şi manierele captivante ale lui "Checchino", cum îl numeau în familie, "balerinul", cum îl supranumeau prietenii săi: un tânăr din societatea bună, stilat şi isteţ, care ştia să deseneze şi se răsfăţa să schiţeze caricaturile colegilor de şcoală.

Toate celelalte scrisori, trimise tatălui şi celor din familie după chemarea la viaţa călugărească în rândul pasioniştilor, sunt impregnate de bucuria intimă şi profundă că s-a dăruit total lui Dumnezeu şi revelează, chiar dacă în simplitatea cotidianului, un drum extraordinar de maturizare, înflorit în lumina harului şi a zâmbetului Mariei.

Încă de la începuturile vocaţiei sale, această bucurie ţâşneşte din belşug. La 15 septembrie 1856, îi scrie tatălui, avocatul Sante Possenti, asesor al tribunalului din Spoleto: "Eu, astăzi, în ziua Preasfintei Maria Îndurerate Ocrotitoare şi Mamă a noastră, cu bucurie inexprimabilă am îmbrăcat această haină călugărească sacră asumând numele de confratele Gabriel al Maicii Îndurerate". La 23 octombrie în acelaşi an, reafirmă: "Mulţumirea şi bucuria pe care eu le simt între aceste ziduri sacre este aproape inexprimabilă, în comparaţie cu petrecerile lumeşti zadarnice şi uşuratice". La 2 decembrie 1856 subliniază: "Plină de bucurii este viaţa mea: stau în casa lui Dumnezeu. Împotriva meritului meu sper, sub ocrotirea Preasfintei Maria şi la picioarele lui Isus care pătimeşte, să mă trimită pe calea desăvârşirii şi ce am de dorit mai mult în această vale de lacrimi?".

Nu este vorba de entuziasmul trecător de la începuturi. Şi la 23 mai 1857 repetă: "Viaţa mea este o bucurie continuă, zilele, ba chiar lunile, trec foarte repede, şi prea bine se stă în slujba unui Stăpân şi a unei Stăpâne care zilnic răsplătesc foarte bine pe servitori, în afară de plata veşnică pe care sper că în milostivirea lor infinită vor vrea să ne-o dăruiască".

În ultima scrisoare adresată tatălui şi fraţilor, trimisă la 19 decembrie 1861, circa două luni înainte de moarte, sfântul, încercat dur de tuberculoză, nu pierde zâmbetul şi exclamă: "Primiţi urările fericite pe care mai mult cu inima decât cu vorbele vi le adresez împreună cu preabunul meu părinte Lettore, pentru aceste sărbători preasfinte. Isus, Iosif şi Maria să vă facă fericiţi în timp şi în veşnicie (...). Eu nu fac altceva decât să binecuvântez mâna milostivă a acelei Fecioare care m-a luat din lume".

Iubirea duioasă şi arzătoare faţă de Sfânta Fecioară Maria Îndurerată este celălalt leitmotiv constant care răsună în epistolarul sfântului, împreună cu bucuria profundă şi sinceră. Adresându-se celor din familie, el doreşte să împărtăşească împreună cu ei bogăţia sa interioară, pentru ca şi ei să poată experimenta bucuria care îi umple inima. Cu umilinţă, el nu se erijează niciodată ca învăţător, dimpotrivă scrie explicit: "Eu nu am pretins s-o fac pe predicatorul sau pe consilierul pentru că eu am mai multă nevoie de asta decât voi, ci ca frate bun".

Cu afect şi delicateţe prezintă sfaturile sale spirituale şi mai ales recomandarea de a nutri faţă de Maria o devoţiune care să nu se limiteze la cuvinte sau la sentimentalism, ci care să determine la o viaţă creştină autentică, în solidaritate şi în atenţie fraternă faţă de cei din urmă. La 31 decembrie 1859 scrie: "Vă recomand devoţiunea către Maria, şi către Maria Îndurerată: daţi în cinstea ei de pomană, nici să nu fie valabil a spune că este lipsă de alimente, că sunt circumstanţe sau ce ştiu eu ce; în faţa lui Dumnezeu dacă unul are de hrănit fără mare pagubă pe fratele şi nu-l ajută, nu sunt valabile aceste scuze, ba chiar aceste circumstanţe sunt stimulent de a face bine celor nevoiaşi; dacă toţi ar prezenta astfel de scuze, sărăcuţii ar muri de foame".

Şi doamnei Pacifica, guvernanta din casa Possenti, îi trimite acest mesaj: "Spuneţi-i să o cinstească pe Preasfânta Fecioară Maria cu posturi, cu rugăciuni şi să nu lase niciodată rozariul şi, în sfârşit, să fie în pace cu toţi şi să-i trateze pe servitori cu caritate, şi apoi să nu se teamă de nimic pentru că Sfânta Fecioară Maria o va ajuta şi că să nu aibă atâta grijă de a avea spunând că se va întâmpla şi că nu se va întâmpla, ci să se ocupe să-şi facă un loc bun în paradis prin intermediul săracilor, pentru că Dumnezeu va avea grijă". El învaţă să se repete adesea unele invocaţii, cum ar fi următoarele: "Te rog cu ardoare, Stăpâna mea, o Sfântă Marie, ia cauza mea în mâinile tale"; "Dacă Maria este în favoarea mea, cine va putea vreodată să fie împotriva mea?".

În scrisoarea din 27 decembrie 1860 comentează: "Dacă o vom avea pe Maria cu noi, vom avea totul; dacă ne va lipsi, ne va lipsi totul. (...) S-o iubim pe Maria, dar nu doar cum este la modă numai cu vreo mică devoţiune, şi apoi să-l răstignim pe Fiul său sperând după aceea că Maria va veni să ne tragă sus din iad; oh, câte din aceste suflete au fost înşelate! Ci s-o iubim mai degrabă cu inimă adevărată, să ştim să facem vreun sacrificiu chiar mare pentru a nu dezgusta inima sa".

(După L'Osservatore Romano, 27 februarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 395.