© Vatican Media

Conferinţă de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2023 (17 februarie 2023)

Vineri, 17 februarie 2023, a avut loc în transmisie directă streaming din Sala de Presă a Sfântului Scaun, Sala Sfântul Pius al X-lea, Via dell'Ospedale 1, Conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare despre tema "Asceza din Postul Mare, itinerar sinodal". Au intervenit: Eminenţa Sa cardinalul Michael Czerny, S.I., prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale; părintele Walter Magnoni, responsabil al comunităţii pastorale "Sfânta Fecioară Maria de Lourdes" din Lecco şi profesor de etică socială în Facultatea de Economie din Universitatea Catolică "Sacro Cuore" din Milano, şi dr. Sandra Sarti, preşedinte al Kirche in Not Italia. Prezentăm în continuare intervenţiile:

Intervenţia Eminenţei Sale cardinalul Michael Czerny, S.I.

Rar legăm Postul Mare şi frumuseţea, dar este ceea ce Papa Francisc ne invită să facem în mesajul pe care-l prezentăm astăzi. El îndreaptă atenţia la muntele pe care Isus le oferă la trei dintre discipolii săi un moment foarte luminos, care va trebui să susţină drumul lor.

Aici sunt două provocări la adresa simţului comun.

Prima: că frumuseţea provine din schimbare, sau mai bine zis din truda de a ne regândi pe noi înşine. În limbajul biblic: din convertire.

A doua: că frumuseţea este o experienţă colectivă, intimă e adevărat, dar nu privată. În limbajul eclezial, este o experienţă sinodală. Astfel, când lucrăm asupra noastră înşine în Postul Mare - experimentând o asceză - dorim ca lumina să crească, bucuria să crească. Sperăm în lumina schimbării şi în bucuria colectivă.

Este cutumă ca mesajul papei de Postul Mare conţine o referinţă la caritate: Papa Francisc îi îndeamnă pe credincioşi să trăiască rugăciunea şi postul în direcţia unei îmbunătăţiri a lumii. Sfântul Paul al VI-lea spunea: în direcţia unei dezvoltări umane integrale. Imaginea evanghelică a Schimbării la Faţă ne ajută anul acesta să interpretăm această orientare în mod mai radical.

Suntem neliniştiţi de evenimente dramatice. Situaţia care a urmat după pandemie este încă nesigură. Războiul din Ucraina nu pare să se îndrepte spre sfârşit şi este numai unul printre alte zeci, probabil între toate acela care revelează în mod mai evident cât de expusă este întreaga lume la pericolul distrugerii. În afară de asta, cutremurul devastator din Turcia şi din Siria ne aminteşte de numeroasele catastrofe naturale ale unei creaţii care pare să strige, care geme şi suferă (cf. Rom 8). O idee primitivă despre divinitate ar sugera să se recurgă la sacrificii şi penitenţe pentru a potoli forţele care ne dăunează. Nu acesta este Postul Mare al creştinilor, care mai degrabă îl mărturisesc pe Cristos ca lumină a lumii şi spre el se orientează.

La sfârşitul secolului trecut, cardinalul Carlo Maria Martini a ales textul Schimbării la Faţă pentru a răspunde la întrebarea lui Dostoievski: "Care frumuseţe va salva lumea?". Şi afirma: "În discipolii care urcă pe munte, purtând în inima lor toate neliniştile şi poverile care agită istoria lor personală şi colectivă, este posibil să citim întrebările care sunt în noi cu privire la sensul timpului, cererea de semnificaţie care vine din angoasele produse de violenţă şi de toate tragediile".

În mesajul din acest an, Papa Francisc se apropie de aceste consideraţii, recurgând la ceea ce sfântul Ignaţiu numea "compoziţia locului", adică exerciţiul imaginaţiei care ne face să ne identificăm cu situaţia descrisă. Scrie papa: "Ca în orice excursie angajantă pe munte: urcând trebuie ţinută privirea bine îndreptată la cărare; dar panorama care se deschide larg la sfârşit surprinde şi răsplăteşte prin minunăţia sa". Astfel, simţim surpriza Schimbării la Faţă: "Frumuseţea divină a acestei viziuni a fost în mod incomparabil superioară oricărei oboseli pe care discipolii poate că au avut-o urcând pe Tabor".

Desigur, asta ne face să ne gândim la trudele tuturor celor care suferă şi trăiesc viaţa lor ca un urcuş prea aspru. Şi am putea să ne întrebăm dacă nu cumva indiferenţa noastră face mai dur drumul lor. Biserica vrea să ajute la înlăturarea obstacolelor şi poverilor care împiedică dezvoltarea umană, viaţa din belşug.

O altă temă din acest an, la care Papa Francisc face referinţă explicită, este truda de a fi Biserică sinodală. Sau mai bine zis, truda de a deveni astfel: este ca un urcuş lung. Scrie papa: "Şi procesul sinodal apare adesea greu şi uneori ne-am putea descuraja. Dar ceea ce ne aşteaptă la sfârşit este fără îndoială ceva minunat şi surprinzător, care ne va ajuta să înţelegem mai bine voinţa lui Dumnezeu şi misiunea noastră în slujba Împărăţiei sale".

Aşadar, trebuie să înţelegem că schimbarea de mentalitate - convertirea - şi natura comunitară a vieţii umane sunt trude binecuvântate, de care depinde "ceva minunat şi surprinzător" pentru această lume aflată în bucăţi. Dacă vrem un Post Mare de caritate, dacă noi credem că rugăciunea şi postul au efecte reale asupra lumii, trebuie să lărgim ideea de pomană la ceva mai mare, adică la ideea biblică de restituire. După cum drumul sinodal face prezent Cuvântul lui Dumnezeu printre toţi botezaţii şi în cadrul Bisericilor locale, tot aşa Evanghelia trăită restituie bucurie şi speranţă întregii omeniri. Bucurie şi speranţă, Gaudium et spes: este mişcarea Conciliului al II-lea din Vatican, un drum în urcuş pe care Papa Francisc ne îndeamnă să nu-l abandonăm. Drumul este misiunea. Şi misiunea este caritatea, care pune în discuţie o organizare a lumii şi a Bisericii care poate să pară nemodificabilă, dar este schimbătoare, pentru că este rod al deciziilor, al libertăţii.

Convertire, bucurie, speranţă. Dicasterul pentru Promovarea Dezvoltării Umane Integrale, începând de astăzi, va relansa din săptămână în săptămână conţinuturile acestui mesaj. Dorim să oferim Bisericilor din toată lumea ajutorul nostru, diversificat şi foarte concret, pentru a îmbrăţişa propunerea de Postul Mare a Papei Francisc şi pentru a trăi fiecare propria Schimbare la Faţă.

Intervenţia părintelui Walter Magnoni

Am citit Mesajul papei pentru Postul Mare şi mi-am imaginat momentele în care Isus urca pe munţi, pentru a se ruga în tăcerea nopţii, pentru a relata oamenilor cine este cu adevărat omul fericit şi pentru a se schimba la faţă şi a arăta cu anticipaţie - lui Petru, Iacob şi Ioan - gloria Paştelui.

M-am gândit la câte dăţi în viaţa mea mi-am luat timp pentru a urca pe munţi, pe care îi iubesc din totdeauna, pentru a căuta pace, pentru a mă bucura de frumuseţea creaţiei şi pentru a-l lăuda pe Dumnezeul vieţii.

Când eram încă adolescent, cred că aveam 13 sau 14 ani, tocmai experienţa muntelui m-a făcut să spun cu convingere, pentru prima dată: "Dar atunci Dumnezeu există!".

Am crescut într-o familie care încă de mic m-a educat la credinţa catolică, dar cu timpul se năşteau în mine atâtea întrebări şi aveam îndoieli despre Dumnezeu şi existenţa sa.

Astfel în ziua aceea, în timp ce mergeam cu prietenii mei de la oratoriu prin acei munţi, am avut parcă o iluminare. Eram un băieţaş fără mari interese, dincolo de fotbal. Dar acea viziune a fost o frumuseţe care m-a cucerit. Munţii pe care-i aveam în faţa mea îmi relatau despre o imensitate, iar frumuseţea lor m-a trimis la mâna creatoare a lui Dumnezeu.

Din acea zi muntele a fost mereu un loc spiritual, o experienţă de frumuseţe care îmi dăruieşte energie şi voinţă de a relata tuturor cum în tăcerea munţilor este mai uşor "a-l simţi pe Dumnezeu". Florile şi pietrele, izvoarele de apă şi gheţarii continuă să mă încânte.

Scrie papa: "Ca în orice excursie angajantă pe munte: urcând trebuie ţinută privirea bine îndreptată la cărare; dar panorama care se deschide larg la sfârşit surprinde şi răsplăteşte prin minunăţia sa". Aş vrea să subscriu aceste cuvinte şi să spun cu interpretează cu adevărat simţirea mea. Adaug un amănunt: muntele ne relatează şi setea noastră de Dumnezeu. Şi Isus pe muntele Calvarului experimentează setea. Muntele, mai ales când urcuşul este obositor şi în zilele mai calde provoacă sete şi nu avem întotdeauna cu noi apă suficientă pentru a sătura credinţa noastră. Astfel de fiecare dată mă gândesc la "setea noastră de Dumnezeu" şi îmi revin în minte cuvintele lui José Tolentino Mendonça: "Credinţa nu rezolvă setea noastră. Adesea o intensifică, o aduce la suprafaţă şi, în unele circumstanţe, o face chiar mai dramatică. Dar credinţa ne ajută să vedem în sete o formă de drum şi de rugăciune".

Îmi place mult legătura pe care pontiful o face între drumul din Postul Mare şi sinodalitate. Este un mers împreună ca discipoli ai unicului Învăţător.

În această privinţă aş vrea să vă relatez o iniţiativă pe care am promovat-o de când, în urmă cu circa un an şi jumătate, am fost chemat să fiu paroh pentru trei parohii în oraşul Lecco. Trăiesc într-un teritoriu magnific între lac şi munţi. Este ţinutul de la care Alessandro Manzoni s-a inspirat pentru a scrie vestitul roman "Logodnicii".

Când am ajuns, m-am aflat în faţa unei comunităţi marcate de experienţa Covidului. Cei mai fragili încă nu aveau încredere să vină la biserică. Toţi purtau masca şi nu era uşor să se întâlnească. Şi totuşi simţeam că în aer era o necesitate puternică de a sta din nou împreună. Astfel am lansat iniţiativa "Duminica la munte" şi am prezentat-o ca o propunere de sinodalitate. De fapt, "sinod" este etimologic un "a merge împreună". În fiecare lună după liturghia duminicală plecăm pe jos spre una din multele destinaţii la care se poate ajunge. Nu este necesară înscrierea, este suficient să vină la liturghie deja pregătiţi pentru drum. Nu folosim maşini sau alte mijloace pentru a ne apropia de munţi, şi pentru că suntem cu adevărat la poalele munţilor. Mici şi mari merg împreună. Ajunşi la destinaţie împărtăşim mâncarea. Este frumos a vedea că există mereu vreunul care oferă celorlalţi ceva ce a gătit. Copiii mănâncă mereu în mod rapid şi apoi se joacă în aer liber. Adulţii vorbesc între ei. Există persoane venite de puţin timp în parohie care au oportunitatea de a-i cunoaşte pe cei care deja trăiesc din totdeauna în acel teritoriu. După aceea, înainte de a coborî, citim împreună predica de pe munte din Mt 5 şi de fiecare dată cineva relatează de ce iubeşte una din fericirile relatate de Isus. Rugăciunea Tatăl Nostru încheie acest moment comunitar.

Îmi dau seama că este ceva foarte simplu, dar văd cum persoanele care participă simt că şi acest "a merge împreună" ajută la construirea paşilor comunităţii.

Lucrul frumos este că şi cineva care nu este din Lecco începe să-mi telefoneze pentru a se uni şi a trăi cu noi aceste "duminici la munte". A merge, a ne ruga şi a împărtăşi mâncarea în simplitate favorizează creşterea legăturilor şi arată posibilitatea de a merge uşori pe drumurile vieţii.

În Laudato si' papa scrie: "Să mergem cântând! Fie ca luptele noastre şi preocuparea noastră faţă de această planetă să nu ne ia bucuria speranţei" (LS 244).

Intervenţia lui dr. Sandra Sarti

Mulţumesc Eminenţei Sale cardinalul Michael Czerny, prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, pentru invitaţia respectuoasă de a participa la această conferinţă de presă de prezentare a Mesajului de Postul Mare 2023 al Papei Francisc.

Episodul din Evanghelie ales de Sfântul Părinte, şi care constituie obiect de reflecţie, este cel al Schimbării la Faţă petrecută pe Muntele Tabor, Muntele Sfânt al cărui nume este Gebel et-Tur adică Muntele. Muntele, în cultura antică, era locul condiţiei divine. Pe acel Munte am urcat, cu ani în urmă, sub conducerea preotului meu, împreună cu comunitatea mea parohială, după o lungă perioadă care la nivel personal şi familial a fost extrem de grea şi în care durerea mea şi neputinţa mea au fost adesea amestecate cu furia. Tocmai pe Tabor, "deoparte", în tăcere, aşezată printre frunzele unei ramuri joase a unui copac, am meditat asupra sensului acestei Evanghelii. Şi abandonarea la rugăciune în acea tăcere medicamentoasă mi-a redat lumină şi speranţă. A urca pe Munte mi-a permis să percep îmbrăţişarea Domnului şi să las să plece furia care era înlăuntrul meu. Sufletul meu a coborât atunci revigorat, purificat şi uşor şi, chiar şi astăzi, când am nevoie, urcă din nou pe aripile rapide ale amintirii şi se întoarce acolo, pe Tabor, pentru a regăsi acea tăcere care este conditio sine qua non pentru căutarea lui Dumnezeu şi pentru a-l asculta pe Isus care ne vorbeşte.

Dar dincolo de această trăire foarte personală a mea, astăzi sunt aici şi în calitate de preşedinte al Secţiunii italiene a Fundaţiei Pontificale Aiuto alla Chiesa che Soffre, organizaţie care din 1947 este alături de creştinii persecutaţi, şi doresc să mărturisesc că munca pe care o desfăşurăm în institutul nostru se conjugă cu indicaţia oferită nouă de Suveranul Pontif de a parcurge două cărări pentru a urca pe munte împreună cu Isus.

Prima cărare este cea indicată de Glasul lui Dumnezeu care erupe din Nor - care îl simbolizează pe Duhul Sfânt - spunând: "Acesta este fiul meu cel iubit în care este plăcerea mea; ascultaţi de el!". Acest termen "ascultaţi de el" este calea maestră care ne este indicată. Ascultaţi de el care este Fiul meu, spune Tatăl, şi cu asta vrea să indice că noi toţi credincioşii trebuie să-l ascultăm pe Isus şi trebuie să-l ascultăm şi atunci când vorbeşte despre Cruce pentru că suferinţa nu poate să nu facă parte din viaţa fiecărui om.

Papa Francisc afirmă şi că Domnul "... ne vorbeşte în fraţi, mai ales în chipurile şi în istoriile celor care au nevoie de ajutor". Ei bine, aceasta nu numai că este cărarea pe care comunitatea din Aiuto alla Chiesa che Soffre o parcurge încă de la întemeierea sa ci, mai mult, este obiectivul său prioritar: acela de a-i ajuta pe fraţii în credinţă care suferă.

Pentru ACS "chipurile şi istoriile celor care au nevoie de ajutor" sunt şi cei dintre circa 416 milioane de creştini care trăiesc în cele 26 de naţiuni din lume în care încă este activ fenomenul persecuţiei. Şi sunt şi vocile celor 5,2 miliarde de persoane care în trei sferturi din lume trăiesc negarea dreptului fundamental la libertate religioasă şi îndură consecinţele încălcării sale.

A priva orice credincios de posibilitatea de a manifesta propriul crez şi de posibilitatea de a exercita propriul cult, înseamnă a exercita o violenţă asupra sufletului şi a încălca unul din drepturile umane fundamentale.

Nevoia de ajutor a fraţilor noştri în credinţă, suferinţa la care sunt supuşi numai pentru că sunt creştini, există şi condiţionează în mod dureros vieţile lor. Mulţi riscă viaţa pentru a participa la o Liturghie, alţii nu pot participa deloc. Papa Francisc n-a încetat niciodată să denunţe în mod repetat această dramă. Pentru acest motiv Aiuto alla Chiesa che Soffre realizează, graţie adunării de fonduri, circa 5.000 de proiecte anuale în aproape 140 de naţiuni şi foloseşte resurse pentru a denunţa indiferenţa care înconjoară drama încălcării libertăţii religioase. Apoi, în aceste ultime timpuri, chipurile şi glasurile care strigă ajutor şi care reclamă ascultarea noastră cea mai atentă sunt cele care provin din ruinele seismului devastator care a lovit Turcia şi Siria.

În afară de asta Sfântul Părinte a indicat o a doua cărare de parcurs, aceea "să nu ne refugiem într-o religiozitate făcută din evenimente extraordinare, din experienţe sugestive, fiindu-ne frică să înfruntăm realitatea cu trudele sale zilnice, cu durităţile sale şi contradicţiile sale".

Evanghelia ne învaţă că nu putem rămâne în cort ci, ascultând cuvântul lui Isus, trebuie mai degrabă să îmbrăţişăm propriile necazuri, aşa cum face el cu Crucea, şi să înfruntăm trudele zilnice susţinând şi pe cele ale celuilalt pentru că drumul care ne este indicat este un drum comun, de apropiere, de solidaritate şi de împărtăşire.

Şi în această direcţie ACS înaintează, susţinută de exemplul binefăcătorilor care donează pentru a ajuta fraţi pe care nu-i cunosc şi pe care nu-i vor întâlni vreodată şi, în acelaşi timp, graţie simţului de împărtăşire reuşim să-i facem pe creştinii care suferă să simtă acea apropiere şi acel sprijin care reînnoieşte speranţa lor şi hrăneşte curajul lor.

Cu toată angajarea noastră personală şi profesională, având conştiinţa că "Crucea mântuieşte", reînnoim în fiecare zi comuniunea cu Biserica noastră şi perseverăm în tentativa de a pune în practică învăţătura cu care Sfântul Părinte ne invită să parcurgem acele două cărări în care fiecare pas al nostru trebuie să se traducă în acţiuni creştine de îndeplinit împreună.

Mulţumesc pentru atenţia dumneavoastră.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Asceza din Postul Mare, itinerar sinodal. Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2023

lecturi: 274.