2 februarie - Sărbătoarea Prezentării Domnului la templu şi Ziua Mondială a Vieţii Consacrate

A merge împreună pornind de la fragilităţi

de Mons. José Rodríguez Carballo
arhiepiscop secretar
al Dicasterului pentru Institutele de Viaţă Consacrată
şi Societăţile de Viaţă Apostolică

Ca societate şi ca Biserică, trăim multe situaţii de fragilitate şi vulnerabilitate. Viaţa consacrată, fiind parte integrantă a amândurora, nu face excepţie. Fragilitatea şi vulnerabilitatea sa este bine cunoscută şi celor străini. Numai câteva date obiective: în ultimii ani, este evidentă diminuarea numerică a persoanelor consacrate, vârsta lor medie creşte în fiecare zi şi, în sfârşit, este numărul abandonurilor, care nu sunt puţine şi reprezintă o adevărată hemoragie în viaţa de consacrare specială, aşa cum a afirmat odată Papa Francisc.

Această realitate a dus la înmulţirea profeţilor de nenorocire care vorbesc şi scriu despre sfârşitul vieţii consacrate, cel puţin al vieţii consacrate istorice. Aceşti profeţi nu lipsesc nici în Biserică, nici în viaţa consacrată însăşi. Este semnificativ că în omilia din 2 februarie 2013, Benedict al XVI-lea a pus în gardă persoanele consacrate de aceşti profeţi şi le-a îndemnat să nu se unească cu ei: "Nu vă uniţi", a spus atunci Papa Ratzinger, "cu profeţii de nenorocire care anunţă sfârşitul sau inutilitatea vieţii consacrate în Biserica din zilele noastre". Nu, noi, consacraţii, nu ne putem uni cu aceşti profeţi, între altele pentru că viaţa consacrată nu va lipsi niciodată în Biserică, fiind voită de Isus însuşi şi pentru că Duhul continuă să sufle (cf. In 3,8-21) şi nu numai că favorizează reînnoirea formelor istorice de viaţă consacrată, ci face să apară şi forme noi, aşa cum am văzut în aceşti ani de după Conciliu.

Ceea ce este urgent pentru viaţa consacrată astăzi şi cu siguranţă în viitor este de a recunoaşte, în credinţă, înţelepciunea slăbiciunii, a fragilităţii şi a vulnerabilităţii. Asta cere să rămânem treji şi vigilenţi, îmbrăcaţi în Isus Cristos şi să îmbrăcăm armele luminii (cf. Rom 13,11-14), pentru a nu uita chemarea noastră, care devine mai urgentă în situaţiile de fragilitate şi vulnerabilitate, să ne conformăm lui Cristos (cf. Vita consecrata, 65), "într-o tensiune totalizatoare care anticipă, pe cât posibil în timp, perfecţiunea escatologică" (Benedict al XVI-lea, omilia din 2 februarie 2013). Cum putem ilumina viitorul, aşa cum ne cere Papa Francisc, dacă nu suntem treji şi vigilenţi? Cum putem primi viitorul fără speranţa bucuroasă care se naşte din conştiinţa că Domnul nu-i abandonează niciodată pe fiii săi şi pe fiicele sale? Treji şi vigilenţi, îmbrăcaţi în lumina lui Cristos, pentru a descoperi ceea ce este pozitiv în fragilitate şi vulnerabilitate.

Toate acestea pentru că fragilitatea, aşa cum ne aminteşte Papa Francisc, are un caracter ambivalent. Pe de o parte, este negativă pentru că revelează limite, lipsuri, sărăcie şi precaritate. Dar şi în acest caz, în societăţi, cum este a noastră, dominate de eficienţă şi de succes, viaţa noastră, caracterizată de "minoritatea" şi de slăbiciunea celor mici, de empatia cu acela care nu are glas, devine un semn evanghelic de distingere. În pozitiv, trebuie să afirmăm că situaţia de fragilitate prin care trecem ne aminteşte necesitatea de a merge mână în mână cu ceilalţi, de a merge împreună, în strânsă colaborare unii cu alţii. A conştientiza propriile fragilităţi, şi ca institute de viaţă consacrată, ne deschide spre ceilalţi şi ne pune în sintonie cu fragilitatea celuilalt, care ne face mai fraterni şi mai umani.

Pe de altă parte, conştiinţa propriei fragilităţi ne face şi mai umili şi ne permite să ne eliberăm de mândria existenţială şi de mondenitatea spirituală. Cât curaj şi câtă umilinţă ne sunt necesare pentru a ne deschide către ceilalţi, pentru a cere ajutor, pentru a cere cuiva să ne dea o mână de ajutor! Câtă umilinţă şi cât curaj ne sunt necesare pentru a recunoaşte că suntem "vase de lut" şi nu "vase de aur"; preţioase "vase de lut" pentru că în fragilitatea lor conţin comoara cea mai mare: puterea lui Dumnezeu: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune" (2Cor 12,9).

În faţa fragilităţii reale, nu numai numerice, pe care viaţa consacrată o trăieşte în acest moment, noi, consacraţii, suntem chemaţi să devenim conştienţi că, aşa cum îi place Papei Francisc să repete, "toţi suntem în aceeaşi barcă" şi toţi suntem necesari pentru ca barca să ajungă în port. Dar pentru ca asta să se întâmple, este necesar să vâslim împreună, să creăm punţi de viaţă pentru ceilalţi şi pentru noi înşine. Nimeni nu poate să fie exclus şi nimeni nu se poate exclude de la această responsabilitate.

Viaţa consacrată încearcă să fie un mod profetic de a trăi alianţa de comuniune, ad intra şi ad extra. Va fi astfel în măsura în care se deschide către ceilalţi. De mult timp se vorbeşte despre inter-congregaţionalitate, dar cât de greu este de a lucra împreună, de a merge împreună, de a elabora proiecte de misiune împreună; cât de greu este de a visa împreună! Şi totuşi, trebuie să fim foarte conştienţi că viitorul nu se construieşte singur, nici numai cu forţele noastre, "ci recunoscându-ne în adevărul comuniunii care este mereu deschisă la întâlnire, la dialog, la ajutorul reciproc, şi care ne ocroteşte de boala autoreferenţialităţii" (Francisc, Scrisoare către toate persoanele consacrate cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, 21 noiembrie 2014). Avem nevoie unii de alţii.

A merge împreună cu tot poporul sfânt al lui Dumnezeu, cu Biserica în care suntem născuţi, în care creştem şi aducem roadele evangheliei; a merge împreună tineri şi bătrâni, conjugând în armonie fraternă pasul grăbit al unora şi înţelepciunea altora; a merge împreună între diferitele entităţi ale aceluiaşi institut, ca familie unită în Cristos; a merge împreună la nivel de familii carismatice; a merge împreună cu alţi consacraţi cu care împărtăşim sequela Christi în mod deosebit, fără a-i exclude pe ceilalţi; a merge împreună, consacraţi şi laici, în misiunea împărtăşită. Şi acest lucru va fi posibil dacă noi, consacraţii, ne deschidem la posibilitatea de a visa împreună. "Cât de important este de a visa împreună", spune Papa Francisc în Fratelli tutti, nr. 8. Vai de viaţa consacrată dacă încetează să viseze! Ar pierde capacitatea sa de a fi profeţie şi ar rămâne un simplu reziduu din trecut, o piesă de muzeu probabil de admirat, dar nu de imitat! Câte de important este de a menţine, chiar şi la vârstă înaintată, capacitatea de a visa şi de a visa împreună pentru ca visele să se realizeze. Este timpul de a privi şi de a ne deschide la noi orizonturi, de a visa structuri care să ne permită, pornind de la o spiritualitate împărtăşită, să realizăm misiunea evanghelizatoare. Este timpul de a ne forma în cheie de complementaritate. Este timp de sinodalitate, mai ales pentru viaţa consacrată.

Viaţa consacrată, ca şi celelalte forme de viaţă creştină, este chemată să devină tot mai mult o familie în care se trăieşte comuniunea fraternă, mai mult "casă", în care se devine experţi de primire, fraternitate, ascultare a celorlalţi, de dialog cu cei "diferiţi", de prietenie. Viaţa consacrată este chemată să se angajeze pentru a gusta "mistica întâlnirii" care constă, conform expresiei Papei Francisc, în "capacitatea de a auzi, de ascultare a celorlalte persoane. Capacitatea de a căuta împreună drumul, metoda", lăsându-se "iluminaţi de relaţia de iubire care trece între cele trei Persoane divine ca model al oricărui raport interpersonal" (Scrisoare către toate persoanele consacrate cu ocazia Anului Vieţii Consacrate, 21 noiembrie 2014).

Momentul prezent poate să fie un kairos, dacă, aşa cum spune motoul Zilei Vieţii Consacrate din acest an, noi, consacraţii şi consacratele, ne simţim surori şi fraţi, dacă suntem conştienţi de structurile sinodale pe care deja le avem (capituli, consilii, comisii...) şi le revizuim, umplându-le de conţinuturi, inventând altele, dacă este necesar. În aceste structuri, toţi suntem chemaţi să fim artizani de fraternitate, ştiind că marea cheie de lectură este pasiunea misionară.

În inima Bisericii, a tuturor slujirilor şi a tuturor formelor de viaţă, este misiunea cu provocările sale mereu noi. Când se construieşte comuniunea, se naşte în mod necesar dinamismul misionar şi se renaşte speranţa, chiar şi atunci când suntem conştienţi de fragilităţile şi vulnerabilităţile noastre, ştiind bine că ne este suficient harul Domnului, pentru că în slăbiciunea noastră se manifestă forţa sa (cf. 2Cor 12,9). Cred că în acest moment Domnul istoriei spune vieţii consacrate, care se simte fragilă şi vulnerabilă, aşa cum i-a spus odinioară lui Ilie: "Ridică-te şi mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul" (1Rg 19,7), şi aşa cum a spus odinioară lui Israel prin Isaia şi ne repetă astăzi nouă: "Nu te teme, căci eu sunt cu tine; nu te înspăimânta, pentru că eu sunt Dumnezeul tău" (Is 41,10).

Ziua Mondială a Vieţii Consacrate poate să fie un moment propice pentru a reînnoi angajarea noastră de a trăi o viaţă consacrată în misiune, ştiind că el merge înaintea noastră în Galileea (cf. Mc 16,7), oriunde ne-ar trimite Domnul, până la marginile pământului (cf. Mc 16,9-15).

(După L'Osservatore Romano, 2 februarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 385.