Pentru a face jurnalism bun, trebuie să fie bărbaţi buni sau femei bune

Prin mesajul său, Papa Francisc ne invită să privim în interiorul inimilor noastre şi ne îndeamnă să ne întoarcem la rădăcina vocaţiei jurnalistului şi a comunicatorului: să căutăm adevărul cu înţelepciunea unei inimi curate, fără prejudecăţi; să facem socoteală cu propria conştiinţă, pentru a fi capabili să discernem în confuzie, în contradicţii, în pălăvrăgeală, adevărul dincolo de aparenţe. Şi să o împărtăşim, să o facem să crească în dialog, în relaţie.

de Paolo Ruffini

Există o fericire pe care o explică bine Mesajul Papei Francisc pentru această Zi Mondială a Comunicaţiilor. Care ne spune - folosind cuvintele lui Isus - pentru ce nu este suficient a merge, nu este suficient a vedea, nu este suficient a asculta; dacă nu facem asta cu inima în mână.

"Fericiţi cei curaţi cu inima pentru că îl vor vedea pe Dumnezeu". Într-un timp viclean, care exaltă duritatea ca mijloc pentru a scrijeli adevărul, papa ne spune că alta este calea; dacă într-adevăr vrem să înţelegem. Şi este o cale simplă. Că în societatea tehnicii nu are nimic de-a face cu tehnica. Că în societatea aparenţei nu are nimic de-a face cu forma, pentru că are de-a face cu substanţa. Numai cei curaţi pot vedea adevărul în iubirea în care subzistă totul.

Numai cel care iubeşte bine poate să spună bine. Ar părea o cale care nu se referă la profesionişti. Ar părea... dacă n-ar fi decât patronul jurnaliştilor, Sfântul Francisc de Sales a fost convins că "este suficient a iubi bine pentru a spune bine". Şi dacă n-ar fi ca unul din marii jurnalişti din timpul recent, recomanda şi el acelaşi lucru: empatia, acea simţire comună care se naşte din sintonia inimilor, din empatie, fără de care este imposibil a simţi cu adevărat. Pentru a face jurnalism bun - spunea acest extraordinar reporter - trebuie să fie înainte de toate bărbaţi buni, sau femei bune: fiinţe umane bune. "Persoanele rele nu pot să fie buni jurnalişti. Numai dacă este o persoană bună poate încerca să-i înţeleagă pe alţii, intenţiile lor, credinţa lor, interesele lor, dificultăţile lor, tragediile lor. Şi să devină imediat, încă din primul moment, parte din destinul lor".

Mi s-a întâmplat adesea să citez această reflecţie a lui Kapucinscki, pentru că dezminte foarte clar adevărul fals conform căruia un jurnalist bun pentru a-şi face bine meseria n-ar trebui să privească în faţă pe nimeni. Pentru că ne spune fără jumătăţi de măsură că neprivind în faţă pe nimeni, riscăm să rămânem prizonieri ai propriilor teoreme, ai propriilor prejudecăţi, ai propriei inimi bolnave; scăpăm de propriile responsabilităţi, pierdem însăşi posibilitatea de a verifica.

Scria în urmă cu mulţi ani cardinalul Martini, imaginând deriva pe care o lua acest mod fără inimă de a înţelege informaţia, că totul se naşte din voinţa de "a provoca senzaţii puternice şi excitante pentru «a vinde» mai bine şi mai mult decât alţii informaţiile": "Concentrându-se pe senzaţional, mergând pe amănuntele care provoacă atracţie, dezgust, greaţă, milă - afirma el - se generează o inflaţie a sentimentelor şi în acelaşi timp o nevoie crescută de emoţii tot mai electrizante". Dar acest lucru - comenta el - devine şi mai îngrijorător atunci când "cutia de rezonanţă" apare legată de interese puternice şi oculte.

Pentru aceasta - cred eu - cu mesajul său Papa Francisc ne invită să privim înăuntrul inimii noastre şi ne avertizează să ne întoarcem la rădăcina vocaţiei jurnalistului şi a comunicatorului: a căuta adevărul cu înţelepciunea inimii curate, fără prejudecăţi; a se confrunta cu propria conştiinţă, a şti să discearnă în dezorientare, în contradicţii, în bârfă, adevărul dincolo de aparenţă. Şi a-l împărtăşi, pentru a-l face să crească în dialog, în relaţie.

(După agenţia SIR, 24 ianuarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 344.