Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Sinodalitate şi ecumenism: o legătură necesară

de cardinal Kurt Koch
prefect al Dicasterului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

A întreprinde şi a aprofunda drumul sinodalităţii este ceea ce "Dumnezeu aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu". Papa Francisc a amintit acest obiectiv important cu ocazia comemorării celei de-a 50-a aniversări a Sinodului Episcopilor, instituit de Papa Paul al VI-lea. În această privinţă, Sfântul Părinte a exprimat convingerea sa că şi angajarea de a edifica o Biserică sinodală este "încărcat de implicaţii ecumenice". Prin urmare va fi util să se reflecteze asupra legăturii strânse între sinodalitate şi ecumenism: sinodalitatea are o dimensiune ecumenică, iar ecumenismul are nevoie să fie realizat în mod sinodal. Legătura strânsă între sinodalitate şi ecumenism transpare deja din faptul că sinodalitatea este o temă importantă pe ordinea de zi în dialogurile ecumenice menite să restabilească unitatea creştinilor. Acest lucru este şi mai adevărat în dialogul ecumenic cu Bisericile ortodoxe, dedicat de mult timp raportului dintre sinodalitate şi primat. Oricum, dimensiunea sinodală a vieţii ecleziale ocupă un rol semnificativ nu numai în dialogurile ecumenice. Şi dimensiunea ecumenică a sinodalităţii este o cale utilă pe care poate face progrese procesul sinodal în Biserica universală. Această dimensiune este indicată în mod expres în Vademecum al Sinodului: "Dialogul între creştini de diferite confesiuni, uniţi de un singur botez, ocupă un loc special pe drumul sinodal" (nr. 5.3.7). Şi în Documentul de lucru pentru etapa continentală intitulat Lărgeşte spaţiul cortului tău chiar se citeşte: "Nu există sinodalitate completă fără unitate între creştini" (nr. 48). Aşadar are sens să ne întrebăm mai profund cu privire la motivele acestei legături strânse între sinodalitate şi ecumenism.

A fi pe cale împreună

Într-un sens fundamental, sinodalitatea şi ecumenismul sunt în mod indisolubil legate cu imaginea drumului. Deja termenul "sinodalitate" conţine însuşi conceptul de drum. Cuvântul "sinod" cuprinde termenii greceşti hodos (drum) şi syn (cu) şi exprimă faptul că persoanele pornesc la drum împreună. În accepţiunea creştină, cuvântul "sinod" desemnează drumul comun al celor care cred în Isus Cristos, care s-a revelat şi s-a numit pe sine însuşi "Cale" (In 14,6). La origine, religia creştină era deci desemnată drept "cale" şi creştinii în urmarea lui Cristos erau numiţi "urmaşi ai Căii" (cf. Fap 9,2). În acest sens, deja învăţătorul important al Bisericii, Ioan Gură de Aur, a putut afirma că Biserică este un nume "care înseamnă un drum comun" şi că, prin urmare, Biserică şi sinod sunt "sinonime". Biserica este, în cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, o "comunitate de credinţă pe cale". Şi pentru înţelegerea ecumenismului ideea de drum este crucială. Ecumenismul este drumul prin care unitatea Bisericii, pierdută în istorie din cauza multiplelor diviziuni, poate să fie restabilită. Nu întâmplător, Papa Ioan Paul al II-lea a început al treilea capitol din enciclica sa clarvăzătoare despre angajarea ecumenică, Ut unum sint, cu întrebarea "Quanta este nobis via?: [...] cât drum ne mai desparte de acea zi binecuvântată în care se va ajunge la unitatea deplină în credinţă şi vom putea concelebra în înţelegere sfânta Euharistie a Domnului?" (nr. 77). Papa Francisc pune un accent deosebit pe dimensiunea de drum a ecumenismului. Pentru el este fundamental ca diferiţii creştini şi comunităţile ecleziale să meargă împreună spre unitate, pentru că unitatea creşte în timp ce mergem şi a merge împreună înseamnă deja a trăi unitatea. Aşadar, Papa Francisc a exprimat convingerea sa ecumenică prin aceste cuvinte elocvente: "Unitatea nu va veni ca un miracol la sfârşit: unitatea vine pe cale, o face Duhul Sfânt pe cale". Pentru ca această căutare a unităţii să rămână pe cale şi să poată înainta în manieră sinodală, toţi botezaţii sunt invitaţi şi ţinuţi să întreprindă acest drum. De fapt ecumenismul este o datorie pentru toată Biserica, aşa cum a subliniat cu putere Conciliul al II-lea din Vatican în decretul Unitatis redintegratio: "Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi cât şi pe păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice" (nr. 5).

Dialogul ca stil de sinodalitate şi ecumenism

Corespunde caracterului de drum al sinodalităţii faptul că Papa Francisc nu se preocupă în primul rând să reînsufleţească şi să aprofundeze sinodalitatea prin structuri şi instituţii, ci intenţionează mai ales să promoveze dimensiunea sa interioară şi prin urmare dialogică, în care sunt cruciale rolul Duhului Sfânt şi ascultarea sa comună: "Să ascultăm, să discutăm în grup, dar mai ales să acordăm atenţie la ceea Duhul are să ne spună". În lumina acestei caracteristici a sinodalităţii, puternic centrate pe Duhul Sfânt, devine clară şi distincţia fundamentală între sinodalitate şi parlamentarism, pe care Papa a evidenţiat-o de mai multe ori. În timp ce procesul democratic este de folos îndeosebi pentru a determina majorităţile, sinodalitatea este un eveniment spiritual care tinde să găsească o unanimitate sustenabilă şi convingătoare în credinţă şi în stilurile de viaţă, care derivă din ea, ale fiecărui creştin şi ale comunităţii ecleziale; asta presupune drumul discernământului spiritelor. Prin urmare, sinodul, în cuvintele Papei Francisc, "nu este un parlament, unde pentru a ajunge la un consens sau la un acord comun se recurge la negociere, la pacte sau la compromisuri, ci unica metodă a Sinodului este acela de a se deschide la Duhul Sfânt, cu curaj apostolic, cu umilinţă evanghelică şi cu rugăciune încrezătoare; pentru ca el să fie cel care ne conduce". Adevăratul stil al unei Biserici sinodale este aşadar dialogul. Dialogul ca principiu şi ca metodă nu este pur şi simplu o modă în Biserica de astăzi, ci reprezintă elementul esenţial al Bisericii, aşa cum afirma deja Papa Paul al VI-lea în enciclica sa inaugurală Ecclesiam suam: "Biserica trebuie să vină la dialog cu lumea în care ajunge să trăiască. Biserica se face cuvânt; Biserica se face mesaj; Biserica se face colocviu" (nr. 67). Papa Paul al VI-lea a exprimat în acest mod ceea ce înţelegea Conciliul al II-lea din Vatican, şi anume că Biserica vrea să fie în dialog cu toţi: în dialog cu diferitele stări de viaţă ale credincioşilor şi cu diferitele vocaţii în cadrul ei, în dialog cu celelalte Biserici creştine şi comunităţi ecleziale, în dialog cu celelalte religii, în dialog cu diferitele viziuni despre lume şi despre etică, în dialog cu ştiinţele şi în dialog cu diferitele domenii ale vieţii persoanelor în societatea de astăzi. Aşa cum dialogul este stilul unei Biserici cu adevărat sinodale, tot aşa ecumenismul stă sau cade cu stilul său dialogic. În această privinţă, decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio subliniază importanţa ca "fiecare să-l trateze de la egal la egal" pe celălalt cu scopul de a avea interrelaţia care este necesară într-un dialog ecumenic autentic, rezumând întocmai această interrelaţie în formula par cum pari agat (nr. 9). Pe de o parte este clar că dialogul ecumenic se desfăşoară pe baza moştenirii creştine comune şi, prin urmare, este un dialog între fraţi şi surori botezaţi. Pe de altă parte este la fel de evident că dialogul ecumenic nu pune deloc în discuţie identitatea de credinţă a interlocutorilor, ci mai degrabă o presupune şi o valorizează. Din toate acestea reiese adevăratul fundament al dialogului ecumenic. El nu este un simplu schimb de idei şi de gânduri ci - mai fundamental - un schimb de daruri. Pentru Papa Francisc este vorba de a primi ceea ce Duhul Sfânt a semănat în alte Biserici "ca un dar şi pentru noi"; nu este o întâmplare că papa, dând un exemplu concret, aminteşte de faptul că, în dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem oportunitatea "de a învăţa ceva mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa lor de sinodalitate" (Evangelii gaudium, nr. 246). Acest schimb dialogic de daruri se realizează în convingerea că nicio Biserică nu este aşa de bogată încât să nu aibă nevoie să fie îmbogăţită de darurile din alte Biserici şi niciuna nu este aşa de săracă încât să nu poată oferi propria contribuţie la creştinătatea mai amplă.

Principiul sinodal şi principiul ierarhic

Stilul dialogic al Bisericii sinodale n-ar fi înţeles în manieră corectă dacă s-ar înţelege sinodalitatea ca opusă ierarhiei în Biserică, lucru care de fapt se întâmplă astăzi în multe discuţii. Şi totuşi, sinodalitatea şi ierarhia sunt legate indisolubil. Ele se cer şi se promovează reciproc. Fără ierarhie nu poate exista sinodalitate şi fără sinodalitate ierarhia nu poate acţiona. Acest lucru este deosebit de evident dacă se ia în considerare cuvântul "ierarhie" din punct de vedere etimologic, deci nu se traduce cu "sfântă domnie", ci cu "sfântă origine". Misiunea ierarhiei în Biserică este aşadar aceea de a proteja şi de a transmite "sfânta origine" a evenimentului lui Cristos, pentru ca să poată împlini lucrarea sa eliberatoare şi în situaţia actuală a Bisericii. Totuşi, ierarhia nu poate întreprinde misiunea sa singură; ea trebuie să parcurgă acest drum împreună cu toţi credincioşii, în manieră sinodală. De fapt, syn-hodos indică drumul comun în comunitatea de credinţă a Bisericii. Din punctul de vedere al ecleziologiei catolice, este de importanţă fundamentală ca principiile sinodale şi ierarhice să interacţioneze în aşa fel încât natura însăşi a Bisericii să devină vizibilă, aşa cum a fost definită de teologul iezuit german Medard Kehl: "Biserica catolică se concepe pe ea însăşi ca «sacrament al comuniunii lui Dumnezeu»; ca atare, formează comunitatea credincioşilor reuniţi de Duhul Sfânt, conformaţi cu Fiul Isus Cristos şi chemaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl cu toată creaţia, o comunitate care se constituie sinodal şi «ierarhic» în acelaşi timp". Este crucial a înţelege în ce mod acest "în acelaşi timp" trebuie să fie înţeles şi realizat. În această privinţă, Papa Francisc nu numai că este convins că sinodalitatea, "ca dimensiune constitutivă a Bisericii, ne oferă cadrul interpretativ cel mai adecvat pentru a înţelege însăşi slujirea ierarhică", deoarece aceia care exercită autoritatea în Biserică se numesc "slujitori", "conform semnificaţiei originare a cuvântului". El este convins şi că "examinarea atentă a modului în care se articulează în viaţa Bisericii principiul sinodalităţii şi slujirea celui care prezidează" poate oferi o contribuţie semnificativă la reconcilierea ecumenică între Bisericile creştine. Deci este comprehensibil că eforturile teologice şi pastorale pentru a edifica o Biserică sinodală au şi implicaţii bogate pentru ecumenism, aşa cum rezultă în manieră deosebit de clară în dialogul dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă în ansamblul său. Oricum raportul între sinodalitate şi ierarhie trebuie să fie studiat şi aprofundat ulterior în toate dialogurile ecumenice, cu atât mai mult că problema slujirii reprezintă adevăratul nod al discuţiilor ecumenice. Despre modul de a înţelege raportul dintre viaţa sinodală a Bisericii şi slujirea ierarhică în Biserică, Ciprian din Cartagina, important episcop african din Biserica primară, a furnizat indicaţii clare, care pot fi rodnice şi astăzi dintr-un punct de vedere ecumenic: "Nihil sine episcopo, nihil sine consilio presbyterii, nihil sine consensu plebis". Cu această formulă elocventă, Ciprian nu numai că sugerează că slujirea episcopală trebuie să se realizeze şi să dea dovadă despre sine în trei moduri - sinodal, colegial şi personal - ci ia în vizor mai ales şi acele comportamente care trebuie excluse pentru că pun în pericol convieţuirea rodnică în Biserică: formare de grupuri separatiste (din care nihil sine episcopo), episcopi autocratici care vor să facă totul singuri (din care nihil sine consilio presbyterii) şi diferite tipuri de clericalism (din care nihil sine consensu plebis). Dintr-un punct de vedere ecumenic, înainte de toate trebuie să ne orientăm împreună, din nou, spre Conciliul apostolic, în care poate să fie observat că, după discuţii detaliate în comunitatea din Ierusalim şi după ce s-a ascultat mărturia autoritară şi crezul lui Petru, decizia a fost luată de Iacob, conducător al Bisericii din Ierusalim, în aceşti termeni: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât" (Fap 15,28). Problema importantă a fost decisă de Iacob prin puterea Duhului Sfânt; apoi această decizie a fost acceptată de toată adunarea din Ierusalim şi după aceea şi de cea din Antiohia.

Aprofundarea spirituală a sinodalităţii

Distincţia clară între procesul de reflecţie îndreptat spre luarea deciziei, la care trebuie să participe pe cât posibil toţi botezaţii conform principiului răspândit deja în Biserica primară după care ceea ce se referă la toţi trebuie să aibă şi consensul tuturor (Quod omnes tangit, ab omnibuz tractari debet), şi procesul decizional care revine autorităţii ecleziastice poate avea loc numai dacă se aprofundează în mod spiritual ceea ce este esenţa sinodalităţii. Trebuie să pornim de la faptul că Biserica de la început şi-a dat numele de ekklesia, alături de sinagoga ebraică. În terminologia greacă profană, acest cuvânt se referea la adunarea populară a unei comunităţi politice, dar în limbajul credinţei indică o comunitate a credincioşilor reuniţi. Această comunitate din urmă diferă de prima îndeosebi prin faptul că, în polis greacă, oamenii se adunau pentru a lua decizii importante, în timp ce comunitatea de credinţă se reunea nu pentru a decide de la sine ci pentru a asculta ceea ce Dumnezeu a decis, pentru a da la asta propriul consens şi pentru a traduce asta în cotidianitate. Şi pe baza acestui concept se înţelege de ce cuvântul ekklesia arată cultul creştin, deci adunarea comunităţii de credinţă convocată pentru a celebra Euharistia. Esenţa cea mai profundă a Bisericii ca sinod este adunarea euharistică. Biserica drept sinod trăieşte mai ales acolo unde creştinii se adună pentru a celebra Euharistia, aşa cum subliniază pe bună dreptate Comisia Teologică Internaţională: "Drumul sinodal al Bisericii este configurat şi alimentat de Euharistie". Faptul că originea şi culmea sinodalităţii se află în participarea conştientă şi activă la adunarea euharistică îşi are şi astăzi exprimare în obiceiul de a începe adunările sinodale, precum conciliile sau sinoadele episcopilor, cu celebrarea Euharistiei şi cu întronarea Evangheliei, cum este deja stabilit începând de la Conciliile din Toledo în secolul al VII-lea până la Ceremoniale Episcoporum din 1984. Deoarece sinodalitatea Bisericii are nevoie mereu de o aprofundare spirituală, ea poate învăţa mult de la mişcarea ecumenică. Şi îndeosebi de la ecumenismul spiritual, definit de decretul despre ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican "sufletul întregii mişcări ecumenice" (nr. 8). Rugăciunea pentru unitatea creştinilor este de fapt forma fundamentală de ecumenism la care toţi pot participa în mod sinodal. Cu rugăciunea, noi creştinii exprimăm convingerea noastră de credinţă conform căreia noi fiinţele umane nu putem forja singuri unitatea şi nici nu putem decide forma şi timpurile ei. Noi suntem capabili mai degrabă să producem diviziuni, aşa cum arată istoria trecută şi prezentă. Putem primi unitatea numai de la Duhul Sfânt, care este izvorul divin şi motorul unităţii. Aşa cum ecumenismul spiritual reprezintă fundamentul spiritual al mişcării ecumenice, tot aşa şi procesul sinodal cere mereu o aprofundare spirituală, în care rugăciunea desfăşoară un rol de călăuză şi de însoţire. Şi mai ales în perspectiva angajării ecumenice, este semnificativ că sinodalitatea, mai înainte de cea a diferitelor structuri şi instituţii, are o dimensiune spirituală de fond, în care sunt cruciale rolul Duhului Sfânt şi ascultarea sa comună. Acest aspect a fost evidenţiat în mod eficace de simpozioanele ecumenice internaţionale care au ca titlu Listening to the East, care au tratat concepte şi experienţe de sinodalitate în Bisericile ortodoxe orientale şi în Bisericile ortodoxe, organizate de Institutul de studii ecumenice de la Angelicum şi de Fundaţia Pro Oriente din Viena, cu patronajul Dicasterului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi de Secretariatul General al Sinodului Episcopilor la Universitatea Pontificală "Sfântul Toma de Aquino". Aceste simpozioane, care s-au desfăşurat în ultimele luni, vor fi urmate în săptămânile următoare de simpozioane asemănătoare despre conceptele şi despre experienţele sinodale în Bisericile din Occident. Aceste simpozioane au arătat încă o dată, în mod clar, că Biserica Catolică poate învăţa mult de la experienţele din alte Biserici creştine în efortul de a edifica o Biserică sinodală. Dar au arătat în acelaşi timp că aprofundarea dimensiunii sinodale în teologie şi în practică în Biserica Catolică este o contribuţie importantă pe care Biserica Catolică trebuie s-o aducă la dialogurile ecumenice, mai ales în vederea unei înţelegeri mai bune a teologiei şi a exercitării slujirii petrine, care, în convingerea Papei Francisc, va putea primi lumină mai mare într-o Biserică sinodală: "Papa nu stă, singur, mai presus de Biserică; ci înăuntrul ei ca botezat între botezaţi şi înăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în acelaşi timp - ca succesor al apostolului Petru - să conducă Biserica de Roma care prezidează în iubire toate Bisericile". Asta arată cât de mult teologia sinodalităţii şi ecumenismul pot învăţa una de la celălalt, însoţind Biserica şi cauza unităţii spre un viitor rodnic. Sinodalitatea şi ecumenismul rămân în relaţie strânsă de interdependenţă şi, în acelaşi timp, ajută împreună misiunea credibilă a creştinătăţii în lumea de astăzi.

(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 197.