Benedict al XVI-lea, Odifreddi: Eu ateu, el papă, o mare experienţă de dialog

de Michele Raviart

Credincioşi şi necredincioşi amândoi au nevoie unul de altul: "agnosticul nu poate fi mulţumit să nu ştie dacă Dumnezeu există sau nu, ci trebuie să fie în căutare şi să simtă marea moştenire a credinţei; catolicul nu se poate mulţumi să aibă credinţa, ci trebuie să fie în căutarea lui Dumnezeu, şi mai mult, şi în dialogul cu alţii să-l reînveţe pe Dumnezeu în mod mai profund". Cuvintele lui Benedict al XVI-lea adresate jurnaliştilor la 26 septembrie 2009 în timpul zborului spre Republica Cehă mărturisesc în manieră clară valoarea pe care papa emerit a dat-o mereu dialogului cu lumea necredincioşilor.

Din această atenţie s-a născut în anul 2011 intuiţia "Curţii Neamurilor" pentru a favoriza întâlnirea şi dialogul între credincioşi şi necredincioşi şi naşterea de raporturi personale cu intelectuali străini de creştinism şi de lumea religioasă. Între aceştia matematicianul Piergiorgio Odifreddi, fost profesor de logică la universitatea din Torino şi scriitor, care cu Benedict al XVI-lea a publicat două cărţi cu semnătură dublă "Dragă papa teolog, dragă matematician ateu. Dialog între credinţă şi raţiune" din 2013 şi "În drum spre căutarea Adevărului. Scrisori şi colocvii cu Benedict al XVI-lea" din 2022.

Domnule profesor, cum s-a născut prietenia cu Benedict al XVI-lea?

A fost în manieră un pic întâmplătoare. Aşa cum se ştie eu sunt un necredincios şi acum 15 ani, în anul 2007, am scris o carte despre creştinism, probabil împotriva creştinismului, care se intitula "Pentru ce nu putem fi creştini". Acea carte a făcut un pic de scandal pentru că tonurile nu erau chiar cele potrivite pentru un dialog. Editura voia într-un anumit sens să remedieze şi Mondadori mi-a propus să fac un dialog cu un credincios pentru a vorbi însă despre aceste teme în manieră mai puţin "usturătoare", cum avea să-mi spună după aceea cardinalul Ravasi. În realitate, luând acea poziţie, devenise dificil să vorbesc cu credincioşii şi am scris deci un dialog fictiv comentând "Introducere la creştinism" a lui Ratzinger, care este o carte foarte interesantă şi care m-a impresionat mult. Am scris această carte cu un soi de escamotaj literar. Comentam cartea ca şi cum ar fi un dialog şi el vorbea prin textul său - care apoi este ceea ce Ratzinger a făcut mereu, adică să vorbească prin scrierile sale, în afară de a vorbi cu vocea. Era anul 2011 când a apărut acea carte, intitulată "Dragă papa îţi scriu".

În anul 2013, după renunţare, am cunoscut un monsenior din curie care era prieten al părintelui Georg Gänswein şi l-am întrebat dacă se putea trimite cartea papei, care acum avea probabil mai mult timp liber. Înainte nu mi-am imaginat vreodată să i-o trimit pentru că un papă aflat în funcţie are altceva de făcut decât să audă comentariile unui ateu. Efectiv el a primit-o, a citit-o şi mi-a răspuns cu o scrisoare lungă de douăsprezece pagini. În acel moment i-am cerut dacă era posibil să public scrisoarea ca adaos la o nouă ediţie a cărţii şi am fost informat că în realitate cartea trebuia să fie semnată la două mâini, cu două nume. A fost prima noastră carte, în 2013.

În acel moment era destul de natural să-i cer ca să-i duc cartea şi să pot merge o dată în audienţă, dar eu credeam că aceea avea să fie ultima dată. În realitate după aceea a "apărut o scânteie", să spunem aşa, aparte polemicile despre religie sau discuţia despre chestiuni teoretice, probabil şi pentru că background-ul nostru era asemănător într-un anumit sens: amândoi profesori universitari, amândoi seminarişti - în sensul că eu am făcut seminarul când eram copil însă am ieşit când aveam 12 ani chiar la vârsta în care Ratzinger intrase. El mi-a scris o primă scrisoare după acea întâlnire, dându-mi referinţe despre Pseudo-Dionisie despre care vorbisem. În acel moment a început corespondenţa şi l-am vizitat practic în fiecare an înainte de Covid. După aceea a fost imposibil.

Cum a fost pentru dumneavoastră ca ateu să vă confruntaţi cu papa?

A fost foarte interesant. Înainte de toate confruntarea a fost foarte uşoară. În acele zile s-a repetat de mai multe ori, că independent de ceea ce unul putea să gândească despre poziţiile sale teologice, filozofice, precum şi politice şi religioase, era o persoană extrem de amabilă, era foarte delicat, gentil, liniştit, cu un simţ rafinat al ironiei. Aşadar era foarte plăcut să vorbeşti cu o astfel de persoană. Desigur, era un mare promotor de cărţi. Am avut o dată posibilitatea de a vedea biblioteca sa, imensă, pe care o avea la mănăstirea Mater Ecclesiae. În conversaţii el adesea îmi recomanda cărţi de citit, nu numai de religie. La început schimbul era mai ales despre teme religioase - era clar - dar după aceea în continuare am vorbit, de exemplu, despre egiptologie. El mi-a recomandat, în mod paradoxal, o carte de Ian Assman, un egiptolog, care susţinea că violenţa era înnăscută în monoteism. Însăşi ideea de a spune "eu am un singur Dumnezeu" făcea să se creadă că dumnezeii "tăi" erau greşiţi, "falşi şi mincinoşi" cum se spunea odinioară, şi că prin urmare asta aduce cu sine violenţa. Este singular ca un papă să sfătuiască să se citească o astfel de carte unul care deja într-un anumit sens gândeşte în acel mod. Înseamnă că el avea lecturi vaste. Desigur nu era de acord cu această teză, însă tocmai acest lucru făcea interesant discursul. Adică atunci când unul nu este de acord, dar cu toate acestea vorbeşte, discută şi încearcă să aducă propriile idei, propriile opinii.

În acest sens, raportul vostru epistolar şi prietenia voastră intelectuală ce mesaj transmit despre dialogul între lumea credincioşilor şi cea a necredincioşilor?

Tocmai aceasta este ideea: că se poate face fiind pe poziţii complet antitetice. Este greu de imaginat la rece două poziţii mai distante decât cele pe care le pot avea un papă - care nu este numai credincios, ci conducătorul unei Biserici care are un miliard şi sute de milioane de credincioşi - şi pe de altă parte un ateu. Două poziţii complet opuse, dar care nu împiedică mai întâi să se confrunte despre conţinuturile propriilor opinii, apoi în cazul nostru despre religie şi despre ateism şi apoi nu împiedică să fie de acord în mod personal. Asta nu spun că este o învăţătură - eu nu mă pot compara, el a fost aşa ca papă şi ca teolog - însă se poate fi de acord chiar dacă nu se gândeşte în acelaşi mod, în loc să se facă războaie sau să se ia la palme.

Papa Benedict a vorbit adesea în discursurile sale despre dialogul dintre credinţă şi ştiinţă. A existat un pasaj foarte interesant în care el se oprea asupra matematicii ca invenţie umană a omului, dar corespunzătoare apoi creaţiei...

Vorbind tinerilor a făcut acest raţionament, că există un soi de armonie prestabilită în manieră leibniziană între lucrurile obiective ale naturii şi lucrurile subiective, cum sunt cultura şi matematica, aşadar cu ideea că dacă există această armonie prestabilită există cineva care a creat-o şi este întocmai Dumnezeu. În acea vreme, cred că era 2007 sau 2008, deci mult înainte de începutul schimbului nostru, eu am încercat să-l invit la un festival de matematică pe care l-am făcut timp de trei ani la auditorium din Roma. Era o idee un pic bizară, aceea de a invita un papă la un festival de matematică, dar nu era chiar nepotrivită. Desigur nu-mi imaginam că el ar fi venit să facă o dezbatere publică, nu era rolul său, însă eventual o audienţă, dat fiind că erau cu noi diferiţi laureaţi cu Premiul Nobel, dar nu a fost posibil. Îi cerusem părintelui Lombardi, care în afară de faptul că a fost purtător de cuvânt atât al lui Ratzinger cât şi al lui Bergoglio, este absolvent şi de matematică. Nu numai atât, este absolvent de matematică la Torino în logică matematică în aceeaşi universitate unde am absolvit şi eu, mai mult sau mai puţin în aceiaşi ani, şi atunci am încercat. Când am scris "Dragă papa eu îţi scriu", un capitol l-am dedicat tocmai acestei teme, adică modului în care matematica poate să fie considerată ştiinţa cea mai apropiată de religie - nu numai de Ratzinger, dar şi Pitagora, pentru a face un salt de milenii şi de civilizaţii, gândea în acelaşi mod. Au existat foarte mulţi mistici matematicieni - tocmai ca atitudine, în timp ce de exemplu biologia este cea mai îndepărtată. Şi din punctul de vedere al credincioşilor am citit o dată în Avvenire că 15% dintre matematicieni sunt credincioşi, dar dintre biologi numai 4%. Asta ne face să înţelegem că matematica poate să fie o uşă mai deschisă spre religie sau spre un anumit tip de gândire faţă de alte ştiinţe. Ratzinger a fost mereu foarte sensibil la acest lucru. De fapt, i-am dus câteva cărţi ale mele de matematică. Am vorbit despre Sfântul Augustin, care foloseşte multe metafore matematice în cartea Cetatea lui Dumnezeu. Am vorbit mult cu el despre Gödel, cel mai mare logic din secolul al XX-lea, care făcuse o demonstraţie matematică a dovezii ontologice a existenţei lui Dumnezeu a Sfântului Anselm. Asupra acesteia am revenit de mai multe ori. De fapt, el glumind îmi spunea: "Dumneavoastră veţi deveni un mare teolog!". Aşadar a fost o parte a raportului nostru bazată tocmai pe teologie şi matematică.

(După Vatican News, 3 ianuarie 2023)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 324.