© Vatican Media

Papa Francisc: Omilia la Liturghia de înmormântare pentru Suveranul Pontif Emerit Benedict al XVI-lea (5 ianuarie 2023)

"Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46). Sunt ultimele cuvinte pe care Domnul le-a rostit pe cruce; ultima sa suflare - am putea spune -, capabilă să confirme ceea ce a caracterizat toată viaţa sa: o continuă încredinţare în mâinile Tatălui său. Mâini de iertare şi de compasiune, de vindecare şi de milostivire, mâini de ungere şi binecuvântare, care l-au determinat să se încredinţeze şi în mâinile fraţilor săi. Domnul, deschis la istoriile pe care le întâlnea de-a lungul drumului, s-a lăsat cizelat de voinţa lui Dumnezeu, luând pe umeri toate consecinţele şi dificultăţile Evangheliei ajungând să vadă mâinile sale rănite din iubire: "Priveşte mâinile mele", i-a spus lui Toma (In 20,27), şi o spune fiecăruia dintre noi: "Priveşte mâinile mele". Mâini rănite care merg în întâmpinare şi nu încetează să se ofere, pentru ca să cunoaştem iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi să credem în ea (cf. 1In 4,16) [Cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Deus caritas est, 1].

"Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" este invitaţia şi programul de viaţă care inspiră şi vrea să modeleze ca un olar (cf. Is 29,16) inima păstorului, până acolo încât să palpite în ea aceleaşi sentimente ale lui Cristos Isus (cf. Fil 2,5). Dăruire recunoscătoare de slujire a Domnului şi a poporului său care se naşte din faptul de a fi primit un dar totalmente gratuit: "Tu îmi aparţii... tu le aparţii", şopteşte Domnul; "tu eşti sub protecţia mâinilor mele, sub protecţia inimii mele. Rămâi în palmele mâinilor mele şi dă-mi mâinile tale" [Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia Crismei, 13 aprilie 2006]. Este condescendenţa lui Dumnezeu şi apropierea sa capabilă să se pună în mâinile fragile ale discipolilor săi pentru a hrăni poporul său şi a spune cu El: luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi, acesta este trupul meu, trup care se oferă pentru voi (cf. Lc 22,19). Synkatabasis totală a lui Dumnezeu.

Dăruire care se roagă, care se plăsmuieşte şi se perfecţionează în tăcere între răscrucile şi contradicţiile pe care păstorul trebuie să le înfrunte (cf. 1Pt 1,6-7) şi invitaţia încrezătoare de a paşte turma (cf. In 21,17). Ca şi Învăţătorul, poartă pe umeri oboseala mijlocirii şi epuizarea ungerii pentru poporul său, în special acolo unde bunătatea trebuie să lupte şi fraţii văd ameninţată demnitatea lor (cf. Evr 5,7-9). În această întâlnire de mijlocire Domnul generează blândeţea capabilă să înţeleagă, să primească, să spere şi să parieze dincolo de neînţelegerile pe care acest lucru le poate provoca. Rodnicie invizibilă şi insesizabilă, care se naşte din faptul de a şti în ce mâini s-a pus încrederea (cf. 2Tim 1,12). Încredere care se roagă şi adoratoare, capabilă să interpreteze acţiunile păstorului să adapteze inima sa şi deciziile sale la timpii lui Dumnezeu (cf. In 21,18): "A paşte înseamnă a iubi şi a iubi înseamnă şi a fi gata să sufere. A iubi înseamnă: a da oilor adevăratul bine, hrana adevărului lui Dumnezeu, a cuvântului lui Dumnezeu, hrana prezenţei sale" [Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia de început al pontificatului, 24 aprilie 2005].

Precum şi dăruire susţinută de mângâierea Duhului, care mereu îl precede în misiune: în căutarea pasionată de a comunica frumuseţea şi bucuria Evangheliei (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 57), în mărturia rodnică a celor care, ca şi Maria, rămân în multe moduri la picioarele crucii, în acea pace dureroasă dar robustă care nu agresează nici nu subjugă; şi în speranţa încăpăţânată dar răbdătoare că Domnul va împlini promisiunea sa, aşa cum a promis părinţilor noştri şi urmaşilor săi pentru totdeauna (cf. Lc 1,54-55).

Şi noi, legaţi trainic de ultimele cuvinte ale Domnului şi de mărturia care a marcat viaţa sa, vrem, ca o comunitate eclezială, să mergem pe urmele sale şi să-l încredinţăm pe fratele nostru în mâinile Tatălui: fie ca aceste mâini de milostivire să afle candela sa aprinsă cu uleiul Evangheliei, pe care el a răspândit-o şi a mărturisit-o în timpul vieţii sale (cf. Mt 25,6-7).

Sfântul Grigore cel Mare, la sfârşitul Regulii pastorale, invita şi îndemna un prieten să-i ofere această companie spirituală: "În mijlocul furtunilor din viaţa mea, să mă întărească încrederea că tu mă vei ţine la suprafaţă pe masa rugăciunilor tale şi că, dacă greutatea păcatelor mele mă doboară şi mă umileşte, tu îmi vei da ajutorul meritelor tale pentru a mă ridica". Este conştiinţa păstorului care nu poate purta singur ceea ce, în realitate, n-ar putea susţine niciodată singur şi, de aceea, ştie să se abandoneze rugăciunii şi îngrijirii poporului care i-a fost încredinţat [Cf. Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia de început al pontificatului, 24 aprilie 2005]. Este poporul credincios al lui Dumnezeu care, reunit, însoţeşte şi încredinţează viaţa celui care a fost păstorul său. Ca femeile din Evanghelie la mormânt, suntem aici cu parfumul recunoştinţei şi unguentul speranţei pentru a-i demonstra, încă o dată, iubirea care nu se pierde; vrem să facem asta cu aceeaşi ungere, înţelepciune, delicateţe şi dăruire pe care el a ştiut s-o dăruiască în cursul anilor. Vrem să spunem împreună: "Tată, în mâinile tale încredinţăm sufletul său".

Benedict, prieten fidel al Mirelui, fie ca bucuria ta să fie perfectă şi să auzi definitiv şi pentru totdeauna glasul său!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 1879.