Aşteptarea

de Giovanni Cesare Pagazzi

Probabil că emblema oricărei aşteptări - şi cea din Advent - este graviditatea. În italiană, o femeie însărcinată este "în aşteptare" ("in attesa"), "în dulce aşteptare" ("in dolce attesa"). Tot aşa şi în engleză: "the lady is expecting". Aşteptarea va fi dulce, dar cu siguranţă nu uşoară, pentru că începe cu junghiuri dureroase. Începe cu întreruperea calendarului normal al corpului unei femei. Se opreşte timpul său obişnuit, ritmat de ciclul lunar, şi se deschide timpul forte al gestaţiei. Potrivit este numele acestei perioade - "graviditatea", întocmai - pentru că femeia devine grea, sub încărcătura copilului. Este o perioadă fericită, e adevărat, dar apăsătoare. Mişcările devin lente, ezitante; desigur, înzestrate cu un har cu totul special, dar umflate, dacă sunt comparate cu cele precedente gravidităţii.

Bucuria pentru venirea copilului (sau a copilei) este însoţită aproape imediat de greţuri. În general sunt simptom de repulsie şi dezgust, apărarea extremă a corpului, înainte de a capitula în faţa intrării năvalnice a altuia, desigur dorit, totuşi apăsător; unul cu care femeia va trebui să se confrunte. Există un înainte şi un după această invadare; şi aproape nimic nu va fi ca înainte. Creşte volumul torentului sanguin al femeii, se întăresc apărările spre exterior, dar diminuează cele îndreptate spre interior, altminteri fătul ar putea fi confundat cu un duşman şi atacat. Creşte ritmul cardiac al femeii, şi deja din a şasea săptămână se poate auzi bătaia inimii celui mic, un diamant în mina de carne şi sânge al corpului mamei, o lumină într-un nor. Din acel moment femeia are două inimi: fiecare dă formă celeilalte. Mai înainte de generozitatea femeii, corpul său deja a decis: în caz de necesitate (lipsă de hrană, apă...), va favoriza fătul, în defavoarea mamei.

Între timp copilul creşte. Cum? Nici măcar femeia nu ştie cum; exact ca agricultorul cel mai expert: a arat, a semănat, a irigat, dar nu ştie să explice încolţirea şi creşterea sa până la recoltă. Este convinsă de acest lucru mama celor şapte fraţi martiri (2Mac 7), precum şi agricultorul Împărăţiei, despre care vorbeşte Isus (Mc 4,26-29). Trebuie doar aşteptat: noua viaţă îşi face cale de la sine; ştie unde să meargă şi când să ajungă. În graviditate, ca în ogor, graba este mortală; a grăbi timpii înseamnă a avorta sau a pierde recolta.

Copilul încă nu se vede, dar deja din a cincea lună se face simţit; nu cu mângâieri şi săruturi, ci cu picioare, lovituri şi îmbrânceli împotriva pereţilor sânului. Uneori sunt răspunsurile sale la vocea mamei, care pare să ajungă la el pe căi necunoscute şi inimaginabile. Face să se perceapă prezenţa sa aşa cum îi este posibil în acest moment. După naştere va zâmbi plin de bucurie; deocamdată loveşte cu piciorul şi cu coatele. Ocupând tot mai mult spaţiu, cel mic striveşte şi mută organele interne ale şi vitale ale femeii. Ceea ce este indispensabil pentru viaţa mamei este comprimat, dislocat; ceea ce este central este împins la periferia corpului. Numai carnea suportă o graviditate, pentru că este plastică, se modifică şi se adaptează.

Cea mai frumoasă statuie a lui Fidia, Bernini şi Canova nu va fi niciodată "în dulce aşteptare"; marmura foarte curată nu acordă spaţiu nimănui, decât sieşi.

Sunt multe imaginile Sfintei Fecioare Maria imediat după naştere. Multe o reprezintă în timp ce alăptează Pruncul. Altele o reprezintă cu Cristos în braţe, de acum înţărcat. Nu sunt aşa de frecvente cele care o reprezintă însărcinată. Este Fecioara Adventului. Este emoţionantă fresca lui Piero della Francesca ce o imaginează pe Maria ca o tânără foarte frumoasă, cu faţa gânditoare şi obosită, aproape la sfârşitul gravidităţii. În prim plan stau doi îngeri care trag o cortină, o pânză care deschide scena, ocupată în întregime de Maria însărcinată; ca şi cum ar spune: "Iată pentru voi spectacolul!". Centrul tabloului este sânul umflat al Născătoarei de Dumnezeu. "Graviditatea", "greutatea" este reprezentată şi de coloana arcuită spre interior, ca şi cum ar balansa încărcătura din burtă. Greutatea este aşa de importantă încât cere intervenţia braţului stâng, în ajutorul muşchilor lombari obosiţi. În schimb mâna dreaptă este sprijinită uşor pe sân, expus până acolo încât îi oferă sprijin. Corpul tinerei este aşa de dilatat încât frumoasa haină albastră se deschide în faţă şi într-o parte, lăsând să se întrevadă fusta albă.

Uneori simţim Biserica îngreunată, lentă şi caraghioasă în mişcări; supusă la lovituri şi îmbrânceli interne, care provin din orice parte; o vedem în mod inexplicabil atrasă de anumite mâncăruri şi la fel de inexplicabil deranjată de altele, aproape cu greaţă. Auzim durerea sa şi suferinţa sa, pentru că unele organe vitale ale ei sunt împinse şi strivite. Nu este vorba de boală. Mai simplu, Biserica este însărcinată şi astăzi.

(După L'Osservatore Romano, 17 decembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 319.