Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie în Solemnitatea lui Cristos, Regele Universului - A XXXVII-a Zi Mondială a Tineretului (Catedrala din Asti, duminică, 20 noiembrie 2022)
Am văzut acest tânăr, Stefano, care cere să primească slujirea de acolit în parcursul său spre preoție. Trebuie să ne rugăm pentru el, pentru ca să meargă înainte în vocația sa și să fie fidel; dar trebuie să ne rugăm și pentru această Biserică din Asti, pentru ca Domnul să trimită vocații sacerdotale, pentru că așa cum voi vedeți majoritatea sunt bătrâni, ca mine: este nevoie de preoți tineri, ca unii de aici care sunt foarte buni. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să binecuvânteze acest ținut.
Și din aceste ținuturi tatăl meu a plecat pentru a emigra în Argentina; și în aceste ținuturi, făcute prețioase de produse bune ale pământului și mai ales de hărnicia genuină a oamenilor, am venit să regăsesc gustul rădăcinilor. Dar astăzi, încă o dată Evanghelia ne duce din nou la rădăcinile credinței. Ele se află în terenul arid al Calvarului, unde sămânța lui Isus, murind, a făcut să răsară speranța: plantată în inima pământului ne-a deschis calea spre cer; cu moartea sa ne-a dat viața veșnică; prin lemnul crucii ne-a adus roadele mântuirii. Așadar să privim la el, să privim le Răstignit.
Pe cruce apare o singură frază: "Acesta este regele iudeilor" (Lc 23,38). Iată titlul: Rege. Însă, observându-l pe Isus, ideea noastră de rege este răsturnată. Să încercăm să ne imaginăm vizual un rege: ne va veni în minte un om puternic așezat pe un tron cu steme prețioase, un sceptru în mâini și inele strălucitoare în degete, în timp ce rostește supușilor cuvinte solemne. Aceasta, în mare măsură, este imaginea pe care o avem în cap. Dar privindu-l pe Isus, vedem că totul este contrariul. El nu este așezat pe un tron comod, ci este atârnat de un lemn; Dumnezeul care "îi dă jos de pe tron pe cei puternici" (Lc 1,52) acționează ca slujitor pus pe cruce de cei puternici; împodobit numai de cuie și de spini, despuiat de toate dar bogat în iubire, de pe tronul crucii nu mai învață mulțimile cu cuvântul, nu mai ridică mâna pentru a învăța. Face mai mult: nu îndreaptă degetul împotriva nimănui, ci deschide tuturor brațele. Așa se manifestă Regele nostru: cu brațe deschise, a brasa aduerte.
Numai intrând în îmbrățișarea sa noi înțelegem: înțelegem că Dumnezeu a mers până acolo, până la paradoxul crucii, tocmai pentru a îmbrățișa totul din noi, chiar și ceea ce era mai distant de el: moartea sa - el a îmbrățișat moartea noastră -, durerea noastră, sărăciile noastre, fragilitățile noastre și mizeriile noastre. Și el a îmbrățișat toate acestea. S-a făcut slujitor pentru ca fiecare dintre noi să se simtă fiu: a plătit cu slujirea sa filiația noastră; s-a lăsat insultat și batjocorit, pentru ca în orice umilință niciunul dintre noi să nu mai fie singur; s-a lăsat despuiat, pentru ca niciunul să nu se simtă despuiat de propria demnitate; a urcat pe cruce, pentru ca în fiecare răstignit din istorie să fie prezența lui Dumnezeu. Iată Regele nostru, Rege al fiecăruia dintre noi, Rege al universului pentru a trecut granițele cele mai îndepărtate ale umanului, a intrat în găurile negre ale urii, în găurile negre ale abandonării pentru a lumina orice viață și a îmbrățișa orice realitate. Fraților, surorilor, aceste este Regele pe care-l sărbătorim astăzi! Nu este ușor să-l înțelegem, dar este Regele nostru. Și întrebarea pe care să ne-o punem este: acest Rege al universului este Regele existenței mele? Eu cred în el? Cum pot să-l celebrez pe Domnul oricărui lucru dacă nu devine și Domnul vieții mele? Și tu care astăzi începi acest drum spre preoție nu uita că acesta este modelul tău: nu te agăța de onoruri, nu. Acesta este modelul tău; dat tu nu te gândești să fi preot ca acest Rege, mai bine oprește-te aici.
Însă să ne îndreptăm iarăși ochii spre Isus Răstignit. Vezi, El nu observă viața ta pentru un moment și gata, nu-ți dedică o privire fugară așa cum facem noi adesea cu el, ci el rămâne acolo, a brasa aduerte, ca să-ți spună în tăcere că nimic din tine nu-i este străin, că vrea să te îmbrățișeze, să te ridice, să te mântuiască așa cum ești, cu istoria ta, cu mizeriile tale, cu păcatele tale. Dar, Doamne, este adevărat? Cu mizeriile mele tu mă iubești astfel? Fiecare în acest moment să se gândească la propria sărăcie: "Dar, tu mă iubești cu aceste sărăcii spirituale pe care le am, cu aceste limitări?". Și El zâmbește și ne face să înțelegem că ne iubește și și-a dat viața pentru noi. Să ne gândim un pic la limitele noastre, și la lucrurile bune: el ne iubește așa cum suntem noi, așa cum suntem acum. El ne dă posibilitatea de a domni în viață, dacă tu capitulezi în fața iubirii sale blânde care se propune dar nu se impune - iubirea lui Dumnezeu nu se impune niciodată - în fața iubirii sale care te iartă mereu. Noi de atâtea ori obosim să-i iertăm pe oameni și facem crucea, facem înmormântarea socială. El nu încetează niciodată să ierte, niciodată, niciodată: mereu te repune pe picioare, mereu îți restituie demnitatea ta regală. Da, mântuirea de unde vine? De la a ne lăsa iubiți de el, pentru că numai așa suntem eliberați de sclavia eu-lui nostru, de frica de a fi singuri, de la a crede că nu reușim. Fraților, surorilor, să ne punem adesea în fața Răstignitului, să ne lăsăm iubiți, pentru că acele brasa aduerte ne deschid și nouă paradisului, ca "bunului tâlhar". Să simțim adresată nouă acea frază, singura pe care Isus o spune astăzi de pe cruce: "Astăzi vei fi cum mine în paradis" (Lc 23,43). Asta vrea și vrea să ne spună Dumnezeu, nouă tuturor, de fiecare dată când ne lăsăm priviți de el. Așadar înțelegem că nu avem un dumnezeu necunoscut care stă sus în ceruri, puternic și distant, nu: un Dumnezeu apropiat, apropierea este stilul lui Dumnezeu: apropierea, cu duioșie și milostivire. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Nu are alt stil. Apropiat, milostiv și duios. Duios și compătimitor, ale cărui brațe deschise mângâie și dezmiardă. Iată Regele nostru!
Fraților, surorilor, după ce l-am privit, ce anume putem face? Evanghelia ne pune astăzi în fața a două străzi. În fața lui Isus este cel care este spectator și cel care se implică. Spectatorii sunt mulți, majoritatea. Privesc, este un spectacol a vedea pe unul murind pe cruce. De fapt - spune textul - "poporul privea" (v. 35). Nu erau oameni răi, mulți erau credincioși, dar la vederea Răstignitului rămân spectatori: nu fac un pas înainte spre Isus, ci îl privesc de departe, curioși și indiferenți, fără să se intereseze cu adevărat, fără a se întreba ce anume pot să facă. Poate că au comentat: "Dar uite-l pe acesta...". Poate au exprimat judecăți și păreri: "Dar este nevinovat, uite-l pe acesta așa...". Poate că vreunul s-a plâns, dar toți au rămas să privească stând cu mâinile în sân, cu mâinile încrucișate. Dar și aproape de cruce sunt spectatori: conducătorii poporului, care vor să asiste la spectacolul sângeros al sfârșitului lipsit de glorie al lui Cristos; soldații, care speră ca execuția să se termine repede, pentru a pleca acasă; unul din răufăcători, care își descarcă asupra lui Isus supărarea sa. Batjocoresc, insultă, se descarcă.
Și toți acești spectatori împărtășesc un refren, pe care textul îl prezintă de trei ori: "Dacă ești rege, salvează-te pe tine însuți!" (cf. v. 35.37.39). Îl insultă astfel, îl sfidează! Salvează-te pe tine însuți, exact contrariul a ceea ce face Isus, care nu se gândește la sine, ci să-i salveze pe ei, care îl insultă. Însă acel salvează-te pe tine însuți contagiază: de la conducători la soldați, la oameni, valul răului ajunge aproape la toți. Dar să ne gândim că răul este contagios, ne contagiază: ca atunci când noi luăm o boală infecțioasă, ne contagiază imediat. Și acei oameni vorbesc despre Isus dar nu se sintonizează nici măcar un moment cu Isus. Se distanțează și vorbesc. Este contagierea letală a indiferenței. Este o boală urâtă indiferența. "Asta nu-mi revine mie, nu-mi revine mie". Indiferență față de Isus și indiferență și față de bolnavi, față de săraci, față de cei lipsiți de pe pământ. Mie îmi place să-i întreb pe oameni, și întreb pe fiecare dintre voi; știu că fiecare dintre voi dă pomană celor săraci, și eu vă întreb: "Când tu dai pomană celor săraci, îi privești în ochi? Ești capabil să privești la ochii acelui sărac sau ai acelei sărace care îți cere pomană? Când tu dai pomană celor săraci, tu arunci moneda sau îi atingi mâna? Ești capabil să atingi o mizerie umană?". Apoi fiecare să-și dea răspuns astăzi. Acei oameni erau în indiferență. Acei oameni vorbesc despre Isus, dar nu se sintonizează cu Isus. Și aceasta este contagierea letală a indiferenței: care creează distanță cu mizeriile. Valul răului se propagă mereu astfel: începe de la distanțare, de la a privi fără a face nimic, de a nu avea grijă, apoi se gândește numai la ceea ce interesează și ne obișnuiește să ne întoarcem privirea în partea cealaltă. Și acesta este un risc și pentru credința noastră, care se ofilește dacă rămâne o teorie și nu devine practică, dacă nu există implicare, dacă nu ne dedicăm personal, dacă nu intrăm în joc. Atunci devenim creștini superficiali - așa cum am auzit spunându-se acasă la mine - care spun că ei cred în Dumnezeu și că vor pacea, dar nu se roagă și nu se îngrijesc de aproapele, precum și nu-i interesează Dumnezeu, nici pacea. Acești creștini numai din vorbă, superficiali!
Acesta era valul rău, care era acolo la Calvar. Dar este și valul benefic al binelui. Printre atâția spectatori, unul se implică, adică "bunul tâlhar". Ceilalți râd de Domnul, el îi vorbește și îi spune pe nume: "Isuse"; atâția aruncă asupra lui supărarea lor, el îi mărturisește lui Cristos greșelile sale; mulți spun "salvează-te pe tine însuți", el se roagă: "Isuse, amintește-ți de mine" (v. 42). Cere numai asta Domnului. Asta este o rugăciune frumoasă. Dacă fiecare dintre noi o recită în fiecare zi este un drum frumos: drumul sfințeniei: "Isuse, amintește-ți de mine". Astfel un răufăcător devine primul sfânt: se apropie de Isus pentru o clipă și Domnul îl ține cu el pentru totdeauna. Or, Evanghelia vorbește despre bunul tâlhar pentru noi, pentru a ne invita să învingem răul încetând să rămânem spectatori. Vă rog, acest lucru este mai rău decât a face răul, indiferența. De unde se începe? De la confidență, de la a-i spune lui Dumnezeu pe nume, exact cum a făcut bunul tâlhar, care la sfârșitul vieții regăsește încrederea curajoasă a copiilor, care se încred, cer, insistă. Și în confidență admite greșelile sale, plânge dar nu asupra sa, ci în fața Domnului. Și noi, avem această încredere, ducem la Isus ceea ce avem înăuntru sau ne mascăm în fața lui Dumnezeu, eventual cu un pic de sacralitate și de tămâie? Vă rog, nu faceți spiritualitatea machiajului: aceea este plictisitoare. În fața lui Dumnezeu: apă și săpun, numai, fără machiaj, ci sufletul așa cum este. Și de acolo vine mântuirea. Cel care practică confidența, ca acest bun tâlhar, învață mijlocirea, învață să ducă la Dumnezeu ceea ce vede, suferințele lumii, persoanele pe care le întâlnește; să-i spună, ca bunul tâlhar: "Amintește-ți, Doamne!". Nu suntem în lume numai pentru a ne mântui pe noi înșine, nu: ci pentru a-i duce pe frați și pe surori în îmbrățișarea Regelui. A mijloci, a-i aminti Domnului, deschide porțile paradisului. Dar noi, când ne rugăm, mijlocim? "Amintește-ți, Doamne, amintește-ți de mine, de familia mea, amintește-ți de această problemă, amintește-ți, amintește-ți...". A-i atrage atenția Domnului.
Fraților, surorilor, astăzi Regele nostru de pe cruce ne privește a brasa aduerte. Ne revine nouă să alegem dacă suntem spectatori sau implicați. Sunt spectator sau vreau să fiu implicat? Vedem crizele de astăzi, scăderea credinței, lipsa de participare... Ce facem? Ne limităm să facem teorii, ne limităm să criticăm, sau ne suflecăm mânecile, luăm viața în mână, trecem de la "dacă" al scuzelor la "da"-ul rugăciunii și al slujirii? Toți credem că știm ce anume nu merge în societate, toți; vorbim în fiecare zi despre ce anume nu merge în lume precum și în Biserică: atâtea lucruri nu merg în Biserică. Dar după aceea facem ceva? Ne murdărim mâinile ca Dumnezeul nostru pironit pe lemn sau stăm cu mâinile în buzunar ca să privim? Astăzi, în timp ce Isus, despuiat pe cruce, dă la o parte orice văl de pe Dumnezeu și distruge orice imagine falsă a regalității sale, să privim la el, pentru a găsi curajul de a privi la noi înșine, de a parcurge căile confidenței și mijlocirii, de a deveni slujitori pentru a domni cu el. "Amintește-ți, Doamne, amintește-ți!": Să facem această rugăciune mai des. Mulțumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
lecturi: 346.