Interviu luat arhiepiscopului Vincenzo Paglia

Bătrâneţea nu este o înfrângere

de Roberto Cetera

Arhiepiscopul Paglia s-a îngrijit în săptămânile trecute de editarea catehezelor despre bătrâneţe desfăşurate de Papa Francisc (La Vita lunga. Lezioni sulla vecchiaia. Papa Francisc, Vatican 2022). "Este un dar al Papei Francisc, prima şi organica reflecţie pentru o înţelegere umană şi creştină a bătrâneţii". Cu el încercăm să explorăm o formă specifică de bătrâneţe: cea a preoţilor. "Este o problemă în problemă. Aveţi dreptate să ne oprim asupra ei. Între timp pentru că este un fenomen crescând: clerul, călugării, călugăriţele sunt de acum o scenă compusă din bătrâni. Bătrâneţea lor nu se configurează mereu ca un seceriş fericit al unei semănări căreia i-au dedicat întreaga viaţă. Şi cu siguranţă până astăzi problema n-a fost înfruntată serios, atât la nivel instituţional, cât şi în practicile fiecărei dieceze. Încă n-a fost produsă o gândire despre aceşti bărbaţi şi femei care au desfăşurat o slujire importantă, bogată în relaţionalitate, şi care dintr-o dată ajung bătrâni şi fragili".

Care ar putea să fie trăsăturile acestei gândiri?

Cred că aceste cateheze ale Papei Francisc au furnizat câteva indicaţii pentru o spiritualitate a bătrânilor care sunt foarte valabile şi pentru preoţi: faptul de a şti să se lase spaţiu celui care ne ia locul şi faptul de a şti să recunoaştem propriile limite naturale, propria fragilitate, înainte de toate.

Însă şi rezistenţa la propriile limite şi la propria finitudine sunt în ordinea naturală a lucrurilor.

Dar vedeţi, trebuie să facem să se înţeleagă că bătrâneţea nu este o înfrângere. Este mai degrabă un magisteriu de înţelepciune, de amintire, al gustului vieţii petrecute de transmis. Este şi un magisteriu al "fragilităţii": fragilitatea are multe să ne spună şi să ne înveţe. Fragilitatea învaţă şi fără cuvinte, numai cu trupul: ne aminteşte că toţi suntem fragili. Gândiţi-vă de exemplu la ceea ce ne-a spus, chiar fără cuvinte, Ioan Paul al II-lea în ultima parte a vieţii sale.

Şi faptul de a lăsa spaţiu?

Acela este fundamental. Noi privim mereu la fragilitatea fizică, mai puţin la dovezile psihologice. Există atâta suferinţă, dar şi o mare dovadă de umilinţă, în a ne şti daţi deoparte, după o viaţă dedicată în întregime Bisericii. Care este o viaţă integrală, adică laicul, chiar şi în dedicarea pentru muncă şi pentru familie, cultivă mereu spaţii autonome de interes, în timp ce preotul este adesea preot 24 de ore pe zi timp de 60 de ani. În special când frânarea este bruscă lovitura de bici este dureroasă, se face simţită.

Şi cum se pune deoparte?

Nu întâmplător am spus deoparte, nu în adânc. Pentru că la bătrâneţe există şi descoperirea, sau mai bine zis redescoperirea unei noi perspective: timpul rugăciunii. Cum îl definea Papa Benedict. În viaţa preotului tânăr rugăciunea adesea cedează pasul activităţii. A regăsi dimensiunea rugăciunii este fundamental. Rugăciune nu este un remediu la inactivitate. Dacă noi credem cu adevărat în eficacitatea rugăciunii, aceasta este contribuţia adevărată şi importantă pe care preotul bătrân o poate da Bisericii. Şi Biserica are nevoie de asta. Am o amintire foarte frumoasă despre un preot foarte bătrân care în fiecare zi se punea în faţa mapamondului, punea degetul pe o ţară şi se ruga: "Acum am înţeles pentru ce Domnul mă lasă să trăiesc aşa de mult. Pentru că vrea ca eu să mă rog pentru pacea în fiecare ţară din lume". Cel mai mare magisteriu încredinţat unui preot bătrân este: moartea nu închide la viaţă, ci o deschide la veşnic. Şi poate fi transmis şi fără cuvinte, cu simpla prezenţă blândă în sânul unei comunităţi.

Atunci pentru ce bătrâneţea provoacă frică şi preoţilor?

Uitaţi-vă, cred că cel mai rău duşman al bătrâneţii este ideea pe care o avem despre ea. Da, din păcate această frică locuieşte şi în Biserică şi nu este frumos, pentru că este o măsură a naturalităţii credinţei noastre în veşnic. Contrar evangheliei, aminteşte Nicodim care îl întreabă pe Isus: "Cum se poate naşte un om când este bătrân?" şi Domnul îi răspunde: "Dacă unul nu se naşte de sus nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu" (In 3,1).

Şi unde ar putea să se exercite acest magisteriu al preotului bătrân?

Eu cred că bătrânii trebuie să rămână în ambientele, familiile şi comunităţile unde au trăit. Aşa-numitele case ale clerului nu mi se par soluţia justă. Eventual - dacă nu mai pot rămâne în comunitatea originară - ar fi mai bune mici comunităţi familiale de 3-4 preoţi care să trăiască împreună sprijiniţi de o asistenţă. Vreau să vă relatez o anecdotă. Când eram paroh la Trastevere, bazilica era înzestrată cu un puternic sistem de clopote care suna la fiecare sfert de oră, zi şi noapte. Într-o zi sistemul electric de activare s-a stricat şi clopotele au încetat să sune. Ziua următoare am primit un rând de bătrâni care veneau să se plângă: "Dar clopotele? Ce s-a întâmplat?". Eu am scăpat cu o glumă: "Desigur că dacă aţi avea credinţă în Isus ca în clopote...". Dar răspunsul lor m-a dezarmat: "Ah, don Vince, dar în cazul nostru, care dormim puţin, clopotele ne fac să trecem noaptea". Obişnuinţa pentru un bătrân este fundamentală, pentru aceasta sunt convins că a-i scoate din casă, din ambientul lor obişnuit, este o tragedie.

Deci continuarea unei vieţi comunitare?

Desigur, problema nu este numai de locuri, ci de relaţii. Bătrâneţea nu poate să fie timpul refugiului în individualitate. Eu cred că în Biserică trebuie să fim atenţi să nu instituţionalizăm bătrâneţea, în locuri, timpuri şi roluri separate. Vreau să întreb: ce fac Bisericile locale pentru a sensibiliza poporul lui Dumnezeu cu privire la această temă? Preoţii bătrâni ar putea să dea mult în acest sens. Mă întreb iarăşi: în fiecare dieceză există un responsabil al pastoraţiei tineretului, dar aproape niciodată nu există un responsabil analog al pastoraţiei bătrânilor. Şi totuşi sunt cei mai numeroşi în bisericile noastre. Preoţii bătrâni în dieceze sunt o problemă a economului. Şi asta nu e bine. Trebuie să înţelegem toţi că în paradis intrăm cu bătrânii!

(După L'Osservatore Romano, 27 septembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 300.