Papa Francisc: Omilia la Sfânta Liturghie cu ocazia vizitei pastorală la Matera pentru încheierea celui de-al 27-lea Congres Euharistic Naţional (duminică, 25 septembrie 2022)

Domnul ne adună în jurul mesei sale, făcându-se pâine pentru noi: "Este pâinea sărbătorii pe masa fiilor, [...] creează împărtăşire, întăreşte legăturile, are gust de comuniune" (Imnul celui de-al XXVII-lea Congres Euharistic Naţional, Matera 2022). Şi totuşi, Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne spune că nu întotdeauna pe masa lumii pâinea este împărtăşită: acest lucru este adevărat; nu întotdeauna emană parfumul comuniunii; nu întotdeauna este frântă în dreptate.

Ne face bine să ne oprim în faţa scenei dramatice descrise de Isus în această parabolă pe care am ascultat-o: pe de o parte un bogat îmbrăcat în purpură şi mătăsuri fine, care îşi etalează opulenţa şi benchetuieşte cu fast; de partea cealaltă, un sărac, acoperit de răni, care zace la uşă sperând ca de la masa aceea să cadă vreo firimitură cu care să se sature. Şi în faţa acestei contradicţii - pe care o vedem în toate zilele - în faţa acestei contradicţii ne întrebăm: la ce anume ne invită sacramentul Euharistiei, izvor şi culme a vieţii creştinului?

Înainte de toate, Euharistia ne aminteşte primatul lui Dumnezeu. Bogatul din parabolă nu este deschis la relaţia cu Dumnezeu: se gândeşte numai la propria bunăstare, la satisfacerea nevoilor sale, să se bucure de viaţă. Şi cu asta a pierdut şi numele. Evanghelia nu spune cum se numea: îl numeşte cu adjectivul "un bogat", în schimb spune numele săracului: Lazăr. Bogăţiile te duc la asta, te despoaie şi de nume. Satisfăcut de sine, îmbătat de bani, năucit de piaţa vanităţilor, în viaţa sa nu este loc pentru Dumnezeu pentru că el se adoră numai pe sine însuşi. Nu întâmplător numele lui nu se spune: îl numim "bogat", îl definim numai cu un adjectiv pentru că de acum a pierdut numele său, a pierdut identitatea sa care este dată numai de bunurile pe care le posedă. Cât de tristă este şi astăzi această realitate, când confundăm ceea ce suntem cu ceea ce avem, când judecăm persoanele după bogăţia pe care o au, după titlurile pe care le etalează, după rolurile pe care le ocupă sau după marca îmbrăcămintei pe care o poartă. Este religia lui a avea şi a lui a apărea, care adesea domină scena din această lume, dar la sfârşit ne lasă cu mâinile goale: mereu. De fapt, acestui bogat din Evanghelie nu i-a rămas nici măcar numele. Nu mai este nimeni. Dimpotrivă, săracul are un nume, Lazăr, care înseamnă "Dumnezeu ajută". Deşi în condiţia sa de sărăcie şi de marginalizare, el poate să păstreze integră demnitatea sa pentru că trăieşte în relaţia cu Dumnezeu. În însuşi numele său există ceva din Dumnezeu şi Dumnezeu este speranţa de neclintit a vieţii sale.

Iată aşadar provocarea permanentă pe care Euharistia o oferă vieţii noastre: a-l adora pe Dumnezeu nu pe noi înşine. Să-l punem pe El în centru şi nu vanitatea propriului eu. Să ne amintim că numai Domnul este Dumnezeu şi tot restul este dar al iubirii sale. Pentru că dacă ne adorăm pe noi înşine, murim în asfixia micului nostru eu; dacă adorăm bogăţiile din această lume, ele pun stăpânire pe noi şi ne fac sclavi; dacă îl adorăm pe dumnezeul aparenţei şi ne îmbătăm în risipă, mai devreme sau mai târziu viaţa însăşi ne va cere cont. Mereu viaţa ne cere cont. În schimb când îl adorăm pe Domnul Isus prezent în Euharistie, primim o privire nouă şi asupra vieţii noastre; valoarea vieţii mele nu depinde de cât reuşesc să etalez nici nu diminuează când merg în întâmpinarea eşecurilor şi a insucceselor. Eu sunt un fiu iubit, fiecare dintre noi este un fiu iubit; eu sunt binecuvântat de Dumnezeu; El a voit să mă îmbrace în frumuseţe şi mă vrea liber, mă vrea liber de orice sclavie. Să ne amintim asta: cine îl adoră pe Dumnezeu nu devine sclavul nimănui: este liber. Să redescoperim rugăciunea de adoraţie, o rugăciune care se uită de obicei. A adora, rugăciunea de adoraţie, s-o redescoperim: ea ne eliberează şi ne restituie demnităţii noastre de fii, nu de sclavi.

În afară de primatul lui Dumnezeu, Euharistia ne cheamă la iubirea fraţilor. Această Pâine este prin excelenţă Sacramentul iubirii. Este Cristos care se oferă şi se frânge pentru noi şi ne cere să facem la fel, pentru ca viaţa noastră să fie grâu măcinat şi să devină pâine care îi satură pe fraţi. Bogatul din Evanghelie nu îndeplineşte această misiune; trăieşte în opulenţă, benchetuieşte din belşug fără să-şi dea seama de strigătul tăcut al săracului Lazăr, care zace istovit la uşa sa. Numai la sfârşitul vieţii, când Domnul răstoarnă destinele, în sfârşit îşi dă seama de Lazăr, dar Abraham îi spune: "Între noi şi voi este o mare prăpastie" (Lc 16,26). Dar ai făcut-o tu: tu însuţi. Suntem noi, când în egoism facem prăpăstii. Bogatul a fost cel care a săpat o prăpastie între el şi Lazăr în timpul vieţii pământeşti şi acum, în viaţa veşnică, acea prăpastie rămâne. Pentru că viitorul nostru veşnic depinde de această viaţă prezentă: dacă săpăm acum o prăpastie cu fraţii şi surorile -, ne "săpăm groapa" pentru ce urmează după; dacă acum ridicăm ziduri împotriva fraţilor şi surorilor, rămâne închişi în singurătate şi în moarte şi după aceea.

Iubiţi fraţi şi surori, este dureros a vedea că această parabolă este încă istorie a zilelor noastre: nedreptăţile, inegalităţile, resursele pământului distribuite în mod inegal, samavolniciile celor puternici faţă de cei slabi, indiferenţa faţă de strigătul săracilor, prăpastia pe care o săpăm în fiecare zi generând marginalizare, nu pot - toate aceste lucruri - să ne lase indiferenţi. Şi atunci astăzi, împreună, să recunoaştem că Euharistia este profeţie a unei lumi noi, este prezenţa lui Isus care ne cere să ne angajăm pentru ca să aibă loc o convertire efectivă: convertire de la indiferenţă la compasiune, convertire de la risipă la împărtăşire, convertire de la egoism la iubire, convertire de la individualism la fraternitate.

Fraţilor şi surorilor, să visăm. Să visăm o astfel de Biserică: o Biserică euharistică. Făcută din femei şi bărbaţi care se frâng ca pâine pentru toţi cei care mestecă singurătatea şi sărăcia, pentru cei care sunt înfometaţi de duioşie şi de compasiune, pentru cei a căror viaţă se fărâmiţează pentru că lipseşte drojdia bună a speranţei. O Biserică ce îngenunchează în faţa Euharistiei şi îl adoră cu uimire pe Domnul prezent în pâine; dar care ştie să se aplece cu compasiune şi duioşie în faţa rănilor celui care suferă, ridicându-i pe săraci, ştergând lacrimile celui care suferă, făcându-se pâine de speranţă şi de bucurie pentru toţi. Pentru că nu există un adevărat cult euharistic fără compasiune faţă de atâţia "Lazăr" care şi astăzi merg lângă noi. Atâţia!

Fraţilor, surorilor, din acest oraş Matera, "oraş al pâinii", aş vrea să vă spun: să ne întoarcem la Isus, să ne întoarcem la Euharistie. Să ne întoarcem la gustul pâinii, pentru ca în timp ce suntem înfometaţi de iubire şi de speranţă, sau suntem frânţi de travaliile şi de suferinţele vieţii, Isus se face hrană care ne satură şi ne vindecă. Să ne întoarcem la gustul pâinii, pentru ca în timp ce în lume continuă să se consume nedreptăţi şi discriminări faţă de cei săraci, Isus ne dăruieşte Pâinea împărtăşirii şi ne trimite în fiecare zi ca apostoli de fraternitate, apostoli de dreptate, apostoli de pace. Să ne întoarcem la gustul pâinii pentru a fi Biserică euharistică, ce îl pune pe Isus în centru şi se face pâine de duioşie, pâine de milostivire pentru toţi. Să ne întoarcem la gustul pâinii pentru a aminti că, în timp ce această existenţă a noastră pământească se consumă, Euharistia ne anticipează promisiune învierii şi ne conduce spre viaţa nouă care învinge moartea.

Să ne gândim astăzi în mod serios la bogat şi la Lazăr. Se întâmplă în fiecare zi, asta. Şi de atâtea ori - să ne ruşinăm - se întâmplă şi în noi, această luptă, între noi, în comunitate. Şi când speranţa se stinge şi simţim în noi singurătatea inimii, oboseala interioară, chinul păcatului, frica de a nu reuşi, să ne întoarcem iar la gustul pâinii. Toţi suntem păcătoşi: fiecare dintre noi poartă propriile păcate. Dar, păcătoşi, să ne întoarcem la gustul Euharistiei, la gustul pâinii. Să ne întoarcem la Isus, să-l adorăm pe Isus, să-l primim pe Isus. Pentru că El este unicul care învinge moartea şi mereu reînnoieşte viaţa noastră.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 235.