Papa Francisc: Sfânta Liturghie şi beatificarea slujitorului lui Dumnezeu suveranul pontif Ioan Paul I (Duminica a XXIII-a de peste an, 4 septembrie 2022)

Isus este în drum spre Ierusalim şi Evanghelia de astăzi spune că "multă lume mergea cu el" (Lc 14,25). A merge cu el înseamnă a-l urma, adică a deveni discipoli. Şi totuşi, acestor persoane Domnul le face un discurs mai puţin atrăgător şi foarte exigent: nu poate să fie discipolul său cel care nu-l iubeşte mai mult decât pe cei dragi ai săi, cel care nu-şi poartă crucea, cel care nu se dezlipeşte de bunurile pământeşti (cf. v. 26-27.33). De ce adresează Isus mulţimilor aceste cuvinte? Care este semnificaţia avertismentelor sale? Să încercăm să răspundem la aceste întrebări.

Înainte de toate, vedem o mulţime numeroasă, mulţi oameni, care-l urmează pe Isus. Putem să ne imaginăm că mulţi au fost fascinaţi de cuvintele sale şi uimiţi de gesturile pe care le-a făcut; şi, prin urmare, au văzut în el o speranţă pentru viitorul lor. Ce anume ar fi făcut un oarecare învăţător din acea vreme, sau - mai putem să ne întrebăm - ce ar face un lider viclean văzând că vorbele sale şi carisma sa atrag mulţimile şi măresc consensul său? Se întâmplă şi astăzi: în special în momentele de criză personală şi socială, când suntem mai expuşi la sentimente de furie sau suntem înfricoşaţi de ceva ce ameninţă viitorul nostru, devenim mai vulnerabili; şi, astfel, pe valul emoţiei, ne încredem în cel care cu dibăcie şi şiretenie ştie să preia această situaţie, profitând de fricile societăţii şi promiţându-ne că este "salvatorul" care va rezolva problemele, în timp ce în realitate vrea să-şi mărească propriul prestigiu şi propria putere, propria figură, propria capacitate de a avea treburile în mână.

Evanghelia ne spune că Isus nu faţa aşa. Stilul lui Dumnezeu este diferit. Este important să înţelegem stilul lui Dumnezeu, cum acţionează Dumnezeu. Dumnezeu acţionează după un stil, iar stilul lui Dumnezeu este diferit de cel al acestor oameni, pentru că el nu instrumentalizează nevoile noastre, nu foloseşte niciodată slăbiciunile noastre pentru a creşte el însuşi. Pe el, care nu vrea să ne seducă prin înşelăciune şi nu vrea să distribuie bucurii ieftine, nu-l interesează mulţimile oceanice. Nu are cultul numerelor, nu caută consensul, nu este un idolatru al succesului personal. Dimpotrivă, pare să se preocupe atunci când oamenii îl urmează cu euforie şi entuziasme uşoare. Astfel, în loc să se lase atras de fascinaţia popularităţii - pentru că popularitatea fascinează -, cere fiecăruia să discearnă cu atenţie motivaţiile pentru care îl urmează şi consecinţele pe care le comportă acest lucru. De fapt, mulţi din acea mulţime probabil îl urmau pe Isus deoarece sperau că va fi un conducător care îi va elibera de duşmani, unul care va cuceri puterea şi o va împărţi cu ei; sau unul care, făcând minuni, va rezolva problemele foamei sau ale bolilor. De fapt, se poate merge în urma Domnului din diferite motive şi unele, trebuie s-o recunoaştem, sunt lumeşti: în spatele unei aparenţe religioase perfecte se poate ascunde simpla satisfacere a propriilor nevoi, căutarea prestigiului personal, dorinţa de a avea un rol, de a ţine lucrurile sub control, dorinţa de a ocupa spaţii şi de a obţine privilegii, aspiraţia de a primi recunoaşteri şi altele. Asta se întâmplă astăzi între creştini. Dar acesta nu este stilul lui Isus. Şi nu poate să fie stilul discipolului şi al Bisericii. Dacă unul îl urmează pe Isus cu aceste interese personale, a greşit drumul.

Domnul cere o altă atitudine. A-l urma nu înseamnă a intra într-o curte sau a participa la un cortegiu triumfal, şi nici a primi o asigurare pe viaţă. Dimpotrivă, înseamnă şi "a purta crucea" (Lc 14,27): ca şi el, a lua asupra noastră poverile proprii şi poverile celorlalţi, a face din viaţă un dar, nu o posesie, a o dedica imitând iubirea generoasă şi milostivă pe care el o are faţă de noi. Este vorba de alegeri care angajează totalitatea existenţei; pentru aceasta Isus doreşte ca discipolul să nu pună nimic înaintea acestei iubiri, nici măcar afectele cele mai dragi şi bunurile cele mai mari.

Dar pentru a face asta trebuie să privim mai mult la el decât la noi înşine, să învăţăm iubirea, să o luăm de la Cel Răstignit. Acolo vedem acea iubire care se dăruieşte până la sfârşit, fără măsură şi fără graniţe. Măsura iubirii este a iubi fără măsură. Noi înşine - a spus Papa Luciani - "suntem obiect din partea lui Dumnezeu a unei iubiri care nu apune" (Angelus, 10 septembrie 1978). Care nu apune: nu se eclipsează niciodată din viaţa noastră, străluceşte asupra noastră şi luminează chiar şi nopţile cele mai întunecate. Şi atunci, privind la Cel Răstignit, suntem chemaţi la înălţimea acelei iubiri: să ne purificăm de ideile noastre deformate despre Dumnezeu şi de închiderile noastre, să-l iubim pe el şi pe ceilalţi, în Biserică şi în societate, chiar şi pe cei care nu gândesc aşa cum gândim noi, chiar şi pe duşmani.

A iubi: chiar dacă asta costă crucea sacrificiului, a tăcerii, a neînţelegerii, a singurătăţii, a faptului de a fi împiedicaţi şi persecutaţi. A iubi astfel, chiar şi cu acest preţ, pentru că - spunea tot fericitul Ioan Paul I - dacă vrei să-l săruţi pe Isus răstignit, "nu poţi să nu te apleci asupra crucii şi să laşi să te înţepe vreun spin din coroana care este pe capul Domnului" (Audienţa generală, 27 septembrie 1978). Iubirea până la capăt, cu toţi spinii săi: nu lucrurile făcute pe jumătate, acomodările sau trăirea liniştită. Dacă nu tindem în sus, dacă nu riscăm, dacă ne mulţumim cu o credinţă superficială, suntem - spune Isus - ca acela care vrea să construiască un turn dar nu calculează bine mijloacele pentru a face asta; acesta, "pune temelia" şi apoi "nu poate să-l termine" (v. 29). Dacă, de frica de a ne pierde, renunţăm să ne dăruim, lăsăm lucrurile neterminate: relaţiile, munca, responsabilităţile care ne sunt încredinţate, visele, chiar şi credinţa. Şi atunci ajungem să trăim pe jumătate - şi câţi oameni trăiesc pe jumătate, chiar şi noi avem de atâtea ori ispita de a trăi pe jumătate -, fără a face niciodată pasul decisiv - asta înseamnă a trăi pe jumătate -, fără a decola, fără a risca pentru bine, fără a ne angaja cu adevărat pentru alţii. Isus ne cere asta: trăieşte evanghelia şi vei trăi viaţa, nu pe jumătate, ci până la capăt. Trăieşte evanghelia, trăieşte viaţa, fără compromisuri.

Fraţilor şi surorilor, noul fericit a trăit aşa: în bucuria evangheliei, fără compromisuri, iubind până la sfârşit. El a întrupat sărăcia discipolului, care nu este numai dezlipirea de bunurile materiale, ci mai ales învingerea ispitei de a pune propriul eu în centru şi de a căuta propria glorie. Dimpotrivă, urmând exemplul lui Isus, a fost păstor blând şi umil. Se considera pe sine însuşi ca praful pe care Dumnezeu a binevoit să scrie (cf. A. Luciani / Ioan Paul I, Opera omnia, Padova, 1988, vol. II, 11). De aceea spunea el: "Domnul a recomandat mult: fiţi umili. Chiar dacă aţi făcut lucruri mari, spuneţi: suntem servitori inutili" (Audienţa generală, 6 septembrie 1978).

Cu zâmbetul, Papa Luciani a reuşit să transmită bunătatea Domnului. Este frumoasă o Biserică ce are faţa bucuroasă, faţa senină, faţa zâmbitoare, o Biserică ce nu închide niciodată uşile, nu înăspreşte inimile, nu se plânge şi nu păstrează resentiment, nu este supărată, nu este nesuferită, nu se prezintă în mod încruntat, nu suferă de nostalgiile trecutului căzând în înapoiere. Să-l rugăm pe acest părinte şi frate al nostru, să-i cerem ca să ne obţină "zâmbetul sufletului", cel transparent, cel care nu înşală: zâmbetul sufletului. Să cerem, cu cuvintele sale, ceea ce el însuşi era obişnuit să ceară: "Doamne, ia-mă aşa cum sunt, cu defectele mele, cu lipsurile mele, dar fă-mă să devin aşa cum tu mă doreşti" (Audienţa generală, 13 septembrie 1978). Amin.

* * *

Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Înainte de a încheia această celebrare, adresez vouă tuturor salutul meu şi vă mulţumesc pentru participare.

Sunt recunoscător fraţilor cardinali, episcopilor şi preoţilor care provin din diferite ţări.

Salut delegaţiile oficiale venite aici pentru a aduce omagiu noului fericit. Gândul meu respectuos se îndreaptă spre domnul preşedinte al Republicii Italiene şi spre primul ministru al Principatului de Monaco.

Vă salut pe voi toţi pelerini, în mod special credincioşii din Veneţia, Belluno şi Vittorio Veneto, localităţi legate cu experienţa umană, sacerdotală şi episcopală a fericitului Albino Luciani.

Şi acum să ne adresăm în rugăciune Fecioarei Maria, pentru ca să obţină darul păcii în toată lumea, în special în martirizata Ucraina. Ea, prima şi perfecta discipolă a Domnului, să ne ajute să urmă exemplul şi sfinţenia de viaţă a lui Ioan Paul I.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 437.